Viata si Opera

Carte disponibilă fără autograful autorului. Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. în 1987, a continuat cu proză, în linii mari, realistă după 1989 și s-a făcut remarcat în mod deosebit cu editorialele din Adevărul, veritabile pamflete politice, într-un stil tranșant și savuros.
Citește tot rezumatul cărții Viata si Opera... Viața și Opera e o culegere de proze scurte, în mare parte, care s-ar fi putut intitula, dacă nu era atît de potrivit titlul ironic pus de autorul însuși pe copertă, Momente și schițe, grație unui spirit fundamental caragialian. Semnificativă este și deosebirea dintre lumea lui Caragiale și aceea a lui C.T.P. Locul micilor și mijlociilor burghezi Mitică și compania îl iau personaje din stratul de jos al societății, atît aceea dinainte de 1989, cît și aceea de după. Oameni banali, cei mai mulți, niște amărîți, cîțiva mahări făcuți din mucavaua tranziției, vorbind fiecare pe limba lui, care îi caracterizează la fel de bine precum îi caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale. Sînt în culegere și amintiri, nu tocmai duioase, mizînd pe un înțeles simbolic, reportaje pline de haz, chiar dacă avînd subiecte deloc vesele, portrete în tuse puternice, ba chiar și recenzii literare, bunăoară, nimicitoarea analiză a poeziei cu efect sporitor de drojdie a unui fost prim-ministru sau aproape șocanta radiografie a scrisorilor adresate Veronicăi Micle de către Eminescu, în care C.T.P vede un personaj curat caragialian, la fel cu acelea din Momente, dar fără a-l lua în deriziune, ci privindu-l ca și cum ar juca în mod conștient acest rol. De cît talent și cît umor are C.T.P. în prozele scrise de peste două decenii încoace, unele inedite, cititorii își vor da singuri seama, citindu-l. Lectura plăcută! - Nicolae Manolescu Fragment din cartea "Viață și Opera" Cristian Tudor Popescu: "Eye contact    Nu m-am ferit niciodată să mă uit în ochii cuiva. Fie și în ochii albicioși ai unui dulău nebun care voia să mă sfâșie în timp ce îl țineam de urechi și picături fine de salivă îmi atingeau fața. Și pe ea am privit-o în ochi. Nu știu nici acum sigur ce culoare aveau. Pereții veceului erau acoperiți cu gresie maro. Ne-am oprit în fața intrării comune. Ea avea părul negru până la irizații de albastru în sulul de lumină sticloasă de primăvară. Purta cercei mici și cearcăne ca ale mele. Ne priveam. Cred că au fost câteva secunde. Am înclinat ușor din cap și am invitat-o să intre, eram la closet, nu la restaurant.  Un veceu de iateceu aduce cu un embrion de labirint fără tavan. Pereții lăcașelor sunt retezați la nici 2 m înălțime. Intimitatea masculului de cinema și intimitatea femelei de teatru sunt asigurate de acest zid ciont care ar fi fost mai cinstit să nu existe. Totul funcționează ca un sistem de cavități rezonanțe, audiția e comparabilă cu cea a unei săli de concert.  Am pus zăvorul, am tras fermoarul șlițului și am rămas așa. De dincolo se auzea liniștea făcută din respi-rația ei și freamătul mărunt al hainelor pe corp. încercam să-mi aduc chipul în fața ochilor; deși rupsesem contactul vizual de doar câteva zeci de secunde, era des-tul de greu. Nu eram în stare să dau drumul lichidului, pur și simplu nu puteam să rup liniștea vie. Și ea părea  să stea ca mine, în picioare, fără să facă nimic. Apoi, într-un târziu, am auzit foșnetul fustei ridicate, fâșâitul colanților rulați, ușorul pocnet al chiloților aduși spre genunchi. Zgomotele se așezau uvertura superbă, nu mai simțisem așa ceva de când ascultasem ultima dată Requiem-ul lui Mozart. Jetul țâșnit dinăuntrul ei a izbit apa cu un sunet plin. Brusc, mi-au apărut în minte cu claritate fata încercănată, părul negru, buzele subțiri și ferme, fără ruj. M-a năpădit convingerea că susurul cristalin era numai pentru mine. Ascultam și cu perii de pe ceafă." Citește mai puțin...