VIAȚA OBIȘNUITă A UNOR PERSONAJE EXTRAORDINARE: Ludovic al XIV-lea, Napoleon I, Nicolae al II-lea, Churchill, Stalin, Hitler, Mao, de Gaulle, J.F. Kennedy, Hrușciov, Mitterand, Elisabeta a II-a Istoria se împletește în mod spontan cu tragicul, preferând nu evenimentele obișnuite, ci pe cele ieșite din comun.
Această constatare este valabilă în special în cazul personalităților marcante, ale căror momente memorabile, cuvinte celebre, conflicte și sfârșituri le cunoaștem, mai ales atunci când acestea sunt dramatice, dar nu știm aproape nimic despre viața lor cotidiană care reprezintă totuși structura existenței lor. Ce obiceiuri aveau? Cum își petreceau ziua? La ce oră se trezeau ori se culcau? Oare șefii de stat care au schimbat lumea erau, precum Stalin și Napoleon, împătimiți de muncă? Aveau timp liber, pasiuni mărturisite sau secrete? Le plăcea să fie în centrul atenției, ca lui Ludovic al XIV-lea, sau, dimpotrivă, preferau să stea deoparte, încercând să-și păstreze intimitatea, ca, de exemplu, Nicolae al II-lea? Erau la fel de expansivi ca Churchill său, mai degrabă, rezervați? Aceste întrebări – și încă multe altele – își găsesc răspunsul în această carte inedită concepută de Franz-Olivier Giesbert și Claude Quétel: sub coordonarea acestora, cele mai bune condeie de la publicația LePoint, precum și istorici renumiți își unesc talentele pentru a povesti, cu o rară bucurie a scrierii, o zi tipică din viața unor conducători emblematici din secolul al XVII-lea până în zilele noastre. Fragment din volum: “Optsprezece ore neîntrerupte: o cantitate de somn impusă de ardoarea de care Mao dădea dovadă încă din 1965, anul în care se aruncase în această „mare revolta de sub bolta cerului”: Marea Revoluție Culturală proletară. Orice perioadă politică crucială - și aceasta era una, fără îndoială - declanșă o schimbare brutală a metabolismului său. Astfel că el trecea brusc de la tristețea cea mai sumbră la activismul cel mai frenetic. Suferind de ciclotimie, cu vocea ascuțită care contrasta în mod straniu cu statura sa cu 10 centimetri mai mare decât media conaționalilor săi, dar puternic îngroșată de-a lungul timpului, președintele făcea din contradicție apanajul său personal, fiecare modificare a dispoziției sale corespunzând, prin brutalitatea sa, unui punct de cotitură tactică îndelung meditat. Dacă ar fi fost fotbalist sau jucător de rugbi, comentatorii occidentali i-ar fi ridicat în slăvi această capacitate incredibilă de a-și obstrucționa adversarul. Chinezii atribuiau mai degrabă această calitate trecutului său de comandant de gherilă mereu gata să treacă de la defensivă la contraofensivă, așa cum explicau de altfel scrierile sale militare. Așadar, rămas-bun, oboseala, dezgust, depresie! Bun venit, activitate fizică, forma psihică uluitoare și, mai presus de toate credința oarbă în propriul destin! Credința simplă și naivă? Cu siguranță, nu. Mai degrabă este vorba de cea a șefilor de stat pătrunși până în adâncul sufletului de rolul lor în istorie. Mao se comportă, într-adevăr, ca noul împărat al Chinei, un împărat roșu, cel mai nou șl mai puternic dintre toți suveranii Imperiului din Mijloc. De aici profunda să suferință atunci când, trecând peste eșecul Marelui Salt Înainte de la sfârșitul anilor 1950, cea mai ucigătoare dintre utopiile maoiste, care a provocat 40 de milioane morți, ceilalți demnitari își puseseră în minte să-l îndepărteze ușor de responsabilitățile politice supreme. Printre acești ingrați, președintele titular al Republicii, Liu Shaoqi, aparatcic slab și rece pe care Mao nu l-a plăcut niciodată, dar și Deng Xiaoping, secretarul general al Partidului, un rotofei nonconformist, pe care îl aprecia de mult timp.”
