O frantura de alb

    Madeleine și mama ei au evadat din fosta lor viață, în niște împrejurări misterioase, și s-au stabilit într-un colț ploios din Cambridge, Anglia (în lumea noastră). Pe de altă parte, Elliot își caută tatăl, dispărut în noaptea în care unchiul său a fost găsit mort.
Citește tot rezumatul cărții O frantura de alb... În Bonfire (în Regatul Cello), umblă vorba că tatăl lui Elliot și-a omorât fratele și a fugit de-acasă cu profesoara de fizică. Dar Elliot refuză să creadă tot ce se spune și este hotărât să-și găsească tatăl și să descopere adevărul.     Pe măsură ce Madeleine și Elliot se apropie tot mai mult de dezlegarea misterelor, încep să schimbe mesaje între ei, dintr-o lume într-alta – printr-o fisură întâmplătoare ivită după multe secole, un portal deschis într-un aparat de taxat dintr-o parcare. Dar de ambele părți ale fisurii se desfășoară mistere și mai mari: fenomene atmosferice periculoase numite „furtuni de culori”; o ciudată fascinație pentru Isaac Newton; mitul Copilei-Fluture, a cărei apariție ar putea pune capăt secetei din Cello;  și niște sărutări neașteptate…     Fragment din volum:       “Fata se uită la palme și văzu o amintire în interiorul altei amintiri.     Amintirea din exterior era despre ea însăși, stând sub merii din Grantchester, mâncând biscuiți cu gem și frișca și vorbind cu Jack și cu Belle.     În interiorul acestei amintiri era tot ea, pierzându-și controlul asupra skateboardului: în față se întindea o o șosea, iar tatăl ei o privea de pe marginea drumului.     Dar care era rostul acelei amintiri?     Să-i aducă aminte că înainte își petrecuse veri întregi la Genova? Că zburase pe dealuri în jos și provocase accidente?     Ca tatăl ei o privise și o așteptase, asigurându-se că e bine!     Își coborî palmele pe lângă trup și își dădu seama ce însemna amintirea.     Liniile pe care le trasase tatăl ei în aer, cu pumnii, acelea despre care ea zisese în glumă că încercau să arate cât mai are de gând să-și lase barba să crească.      El voise să-i aducă aminte de cuvintele pe care i le spunea de fiecare dată când ea plecă de acasă: „Trebuie să ne mai gândim și la alții în afară de noi înșine, Madeleine", zicea el, și atunci își trecea mâinile pe deasupra trupului. „Să trăim pentru alții, nu doar pentru noi înșine."     Se dăduse cu skateboardul la vale pe strada aia, fără să se gândească. Ar fi putut să moară chiar ea, dar, încă mai rău de-atât, ar fi putut să omoare pe cineva. Mașinile viraseră, se ciocniseră și ieșiseră de pe drum.     „Dacă nu înveți asta, oamenii vor renunța la tine", zicea tatăl ei. „Nu primești prea multe șanse."     Ce voise el să spună, de fapt, era: „Eu voi renunța la tine într-o zi.”" Citește mai puțin...