Viziunea mortii in lumina Sfintilor Parinti ai Bisericii

Într-adevăr, materialismului extrem, care consideră moartea ca fiind punctul final al vieții, i se opun credința creștină și exprimarea sau experiența sa, în Biserica Ortodoxă, prin mijlocirea unei tradiții scripturistice, liturgice, ascetice și duhovnicești, adiind ca un vânt aducător de nădejde.
Citește tot rezumatul cărții Viziunea mortii in lumina Sfintilor Parinti ai Bisericii... Printr-un exercițiu de o mare limpezime, părinteleTheodore Papănicolaou propune o reflecție foarte actuală, cu privire la statutul morții în societățile noastre contemporane. Într-adevăr, într-un timp în care imaginea devine suportul de comunicare prin excelență, vederea morții este cel mai adesea legată de o reprezentare artistică, expresie a violenței unei lumi lipsite de repere. Cu toate acestea, în moartea lui Hristos, moartea își modelează un chip, al Celui Înviat, ceea ce-i face apropierea mai suportabilă. Ea este imaginea unui nou început. Desigur, durerile și suferințele legate de moarte sunt reale. Lipsa celor apropiați nouă provoacă o tristețe pe care e bine să o recunoaștem și să o respectăm. - Mitropolitul Emanuel, al Franței Fragment din carte: "A pătrunde taina necunoscută a morții în lumina Părinților purtători de Dumnezeu ai Bisericii, ne întărește, destul de devreme, în ideea că scopul lui Dumnezeu nu constă în a ne lăsa într-o totală neștiință. Pentru a ne da seama de aceasta, este suficient să revenim la înseși originile morții. Atunci când oficiază slujba de la care Biserica își ia rămas bun de la cel decedat, preotul aruncă un pumn de pământ pe sicriu, spunând: „Pământ ești și în pământ te vei Întoarce" (Fc. 3, 19). Dacă cel decedat este monah, atunci se cântă acest tropar: „Pământule, deschide-te și primește pe cel plăsmuit din tine mai înainte cu mâna lui Dumnezeu: care acum iarăși se întoarce la tine, cel ce l-ai născut. Căci Ziditorul a luat ceea ce a fost după chipul Său, iar tu primește trupul lui că ceea ce este al tău". Aceste cuvinte au fost cele rostite de Dumnezeu cu referire la Adam. Ele ne amintesc că omul este în același timp trup și suflet. În clipa morții, unitatea noastră se desface în toate elementele proprii constituției sale, care au fost alcătuite într-o formă tainică și inexprimabilă. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărâna din pământ, a făcut pe om” (Fc. 2, 7); prin harul Său, firea noastră materială a fost creată din pământ; „Domnul a făcut din pământ pe om și iarăși l-a întors în pământ" (Int. Sir. 17, 1). Acest act al dragostei dumnezeiești, de necuprins pentru mintea omenească, este afirmat fără întrerupere în Sfânta Scriptură. Nu doar primul om, ci și fiecare dintre descendenții adamici se alcătuiește, se schimbă, plecând de la o sinteză organică a cărei desăvârșire mărturisește despre originea să dumnezeiască. Trupul material este, cu siguranță, făcut din Iut, dar valoarea lui este de neprețuit; aceasta corespunde cuvintelor cu totul semnificative ale lui Dumnezeu: „De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său" (Fc. 9, 6). Prin urmare, nimeni nu are dreptul să distrugă chipul Său. De altfel, trupul este locuința potrivită sufletului. Sfânta Scriptură îl numește în mai multe feluri: „casă", „veșmânt", „cort". Pentru că Dumnezeu, acestui trup material, „i-a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie" (Fc. 2, 7). Sfântul Grigorie de Nyssa explică prin acest lucru ca „firea celor ce sunt s-a împărțit, după orânduirea de sus, în două. O parte este supusă simțurilor și materială, iar alta cunoscută cu mintea (inteligibilă) și nematerială". " Citește mai puțin...