Camasa de forta

    „Da, romanul Cămașă de forță este o distopie, dar una atât de plină de «sânge și carne», atât de marcată de semnele concrete ale pătimirii, încât nuanțele etice și profetice nu devin o clipă teziste la modul cel vulgar al evidenței.
Citește tot rezumatul cărții Camasa de forta... Pentru că, înainte de a fi un moralist și un profet, adesea sumbru, câteodată luminos, Leonard Oprea este un prozator adevărat, unul plin de forță, vulcanic, torențial, cu incredibile note de duioșie, un prozator pe lângă care nu poți trece fără a fi marcat - și, atunci când spun marcat, nu e vorba de palide ecouri în memorie, ci mă gândesc la urme la fel de definitive, atât de plăcut și dureros, de fapt, de plăcut-dureros definitive precum cele lăsate pe trupul condamnaților, de mașinăria inventată de Kafka în Colonia penitenciară. Și chiar n-am făcut aiurea această trimitere!” (Liviu Antonesei)     „Forța de persuasiune a omului Leonard Oprea a trecut, prin sublimare alchimică, și asupra scriitorului. El trăiește parabola, simbolul negru și distopia cu un firesc în egală măsură deconcertant și seducător. Deși vibrațiile negative ale Cămășii sale de forță ajung la cititor nealterate de nici un calcul retoric, nu-ți poți dezlipi ochii de pagină de hârtie, hipnotizat de iradiațiile unor sensuri atât de la îndemână și-atât de stranii totodată. Leonard Oprea instituie un miraj al existenței trăite nu doar cu un respect religios pentru valorile eticului, dar și cu spaima inerentă oricărei trestii gânditoare ce-și pune în criză înseși fundamentele ontologice. Autor exemplar al categoriei rare a scriitorilor profetici, Leonard Oprea știe, ca puțini alții, să răscumpere deșertul ființei umane mizând cu o sublimă încăpățânare pe triumful rațiunii și al bunătății.” (Mircea Mihăieș)    „Scriitorul Leonard Oprea reușește prin Cămașa de forța să aducă în prim-planul literaturii române un roman de o complexitate incredibilă, foarte bine construit, în registre multiple, abordând o tematică variată, reușind să evidențieze o altfel de lume, aparent îndepărtată și totuși atât de actuală prin eminescențele teribile pe care le-a lăsat în sufletele unor oameni care au trăit coșmarul existențial din epoca de aur, o carte care merită citită atât în cheia unei retorici eclectice, cât și în registrul elitist (și criticist) al celor care vor să descopere, cu orice preț, marele roman.” (Gelu Vlasin)      Fragment din volum:       “Ieri a fost o zi, astăzi e o zi, mîine va fi o altă zi, poimîine încă o zi, nu? așadar, fundătura asta din lehamite și-a stabilit numele anost și ștergător de memorie, de vise, de speranțe, viața mă așteaptă de fiecare dată, în fiecare dimineață, cu gura părîndu-mi mai proaspătă decît orice fruct fraged al oricărui Eden, de fapt, încleiată și împuținată de resturile stîrvului meu din păcate neconsumabil dintr-o dată, „o-zi” în care văd: oameni și străzi, animale obosite și drumuri cernute de îngheț, zăpadă cenușie și mohoreală pestilențială, pe unii că mă pot întoarce printre meschinii angoasați, pe unii poate îi voi regăsi, alții vor fi plecat, Clavdia e însă acolo, așteptîndu-mă sper, oricum, e și predicatorul bunăstării normalului, iubitul meu doctor, Doctorul, vindecătorul social, vindecător vînător judecător decapitator, prea devreme nins, cu vîrful pantofului spulberă o fîșie de zăpadă, deci nevindecat încă, ura! sau ura?     Intră în alimentară care-i apăru în cale. Spațiu larg, aerisit, compartimentat cu înțelepciune și oarecare elegantă. Autoservire. Luă un coș. Plimbarea printre rafturi. Și conserve. Conserva umblătoare. Invidiată de macrourile în ulei. De macaroane. De gemuri cu etichete avînd data fabricației abia vizibilă sau ștearsă. Hibrizat cu soia cu șuncă din oase presate cu cîrnații din zgîrciuri și alte părticele ale nu-știu-căror-divinități-secundare, parizerul apatic către carnea pășitoare dînd cu tifla cîrligelor din care fusese îmbinată adunată, zburătoarelor vineții de ei uda și așteptare a stomacurilor rînduite cu grabă poftă, fiecare fîlfîit mort pentru fiecare rîgîit slinos. Cumpărătorii și Inochente. Zgomot de guri - cum? Damian: țiuitul. Damian: beznă. Damian: în mine, colcăie? Ce? Chipurile lor. Sting, stîng, stîngul! Stîng. Drept. Stai! Ordine și disciplină. Bossa sau marș? Cum mănîncă oamenii lui Van Gogh cartofi? Chinuiți? Sau cumplit obosiți? Sau, mestecă. Atît. Absint. Absint. Orbește. Globuri albe în orbite. Capete. Mingi rotunde, roz." Citește mai puțin...