Numele Clarei

     „... Proza Iui Viorel Bucur este extraordinar de puternică, cu imagini creionate parcă în cărbune, amintind de prozatorii irlandezi, ca Flann O'Brien, pe care l-a admirat chiar James Joyce, sau de unii autori latino-americani, realiști sau aproape hiperrealiști, de exemplu Graciliano Ramos din "Vidas Secaș” sau Juan Rulfo in "Pedro Paramo".
Citește tot rezumatul cărții Numele Clarei... Un expresionism accentuat pe care, de multe ori, îl găsim doar în grafică. Personajele duc o viață elementară, unele sunt târâte biografic, altele victime ale războiului și, cu toate acestea, se mișcă natural, au relații atât de dure, dar și tandre, încât fac o lume...". - Alexandru Vlad     „L-aș plasa pe Viorel Bucur în contextul literar actual. Ca vârstă biologică, el face parte din generația '80. Este de aceeași vârstă cu optzeciștii mijlocii, născut în anul 1955, numai că, faptul că a studiat științele exacte a întârziat debutul literar. Prin urmare, a rămas, cumva, în urma acestei generații, în ceea ce privește înregistrarea în istoria Ilterară, recuperând, însă, sub aspectul valoric..." - Viorel Mureșan      Fragment din roman:       “CLARĂ. Sub ochii mei și odată cu mine, Lisa creștea și, cu cât se făcea mai mare, căută tot mai mult mirosul dulce al ierbii după ploaie. I-l aducea, la fiecare început de primăvară, vântul dinspre sud, domol și mângâietor abia simțit al munților ce-i zdrențuiau orizontul. Ea-l aștepta răbdătoare, imediat după prima ploaie cu stropi adevărați, curățată de fulgii răzleți și întârziați ai iernilor muribunde. Se rezemă atunci de trunchiul unuia dintre castanii uriași îmbrățișându-l cu mâinile întoarse și, în momentul în care aromele, de fiecare dată altele, îi inundau nările frematânde, se lasă să alunece în răceala udă de la rădăcina copacului, stând așa și ascultând vreme îndelungată, până când noaptea o împresură de pretutindeni. Erau cei câțiva ani în care simțea, fără să vadă, cum se furișează afară din ea ultimele iluminări ale copilăriei, pentru a face loc unei adolescente venite, parcă, înainte de vreme. Nu o cerea și nici nu înregistra undeva, într-un loc ascuns al mirării sale, semnele noi care se rotunjeau pe trupul ei, asemeni unor muguri care concentrau în ei în fiecare an aceeași durere ascuțită înaintea exploziei în floare. Dar nici nu-și era indiferentă, pentru că mâna ei explora, atât de des pe cât era nevoie, netezimea pântecului, mătăsos și rece, a pieptului fără nici un obstacol, până când nu mai fu așa și aproape într-o singură noapte, de parcă ar fi stat ascuns la adăpostul întunericului, cineva îi răsturnă, peste sfârcurile cu crăpături uscate, două pâlnii de nisip umed, cu tremur ușor și de-abia auzit, și apoi, oricât s-a străduit să le contopească într-un întreg, cuprinzându-le cu doar o singură palmă în fața oglinzii ovale și care o arătau doar până la nivelul genunchilor, îi fu peste putință să le mai miște de-acolo. Sânii îi crescură, deci, aproape neștiut, dar, mai ales, nedorit, pentru că era înainte ca acest lucru să se fi întâmplat și celorlalte fete de vârsta ei. Nu că n-ar fi vrut să fie deosebită, la urma urmei întotdeauna știuse că este altfel decât oricine altcineva, o deranjau, însă, privirile ușor compătimitoare ale colegelor, pentru care ceea ce i se întâmplă era mai mult un handicap decât trezirea, poate prea de dimineață, dar firească, a femeii din ea." Citește mai puțin...