Dantele... dantele

În camera cu ferestre căptușite parcă, pe dinafară cu frunze de platani, aurite de soare, mobilată cu piese mici, grațioase, în care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau așezate pe rafturi, pe măsuțe, de jur împrejur, rame delicate, îmbrățișând ca niște palme pioase, fotografii de familie, unele aproape șterse de trecerea vremii.
Citește tot rezumatul cărții Dantele... dantele... Din ele ne cercetează ochii melancolici ai părinților, ai bunicilor, ai străbunicilor, iar razele privirilor li se întâlnesc în punctul unde urmașa lor, fetița Tania de odinioară, stă dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Poveștile unei doamne din București. - Tatiana Mărgescu”   Cred că nu există femeie pe lume, trecută de tinerețe, care să nu-și aducă aminte de vechile dantele aflate în casa părinților sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate în copilărie sau a unui voal de mireasă, la mânecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, înguste sau late, confecționate la mașină, dar mai ales lucrate cu acul său cu igliță. Nu putem uita dantelele făcute „la metru” de către bunicile noastre, pentru a împodobi fetele de pernă albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau în, lucrate „cu acul” sau cu croșetă. - Tatiana Mărgescu   Cred că nu aveam mai mult de 3-4 ani când, însoțită de mama și de bunică maternă, mă deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat în centrul vechi al Capitalei. Dacă nu mă înșală memoria, imobilul în care funcționa atelierul era situat într-o curte mare, unde se află amplasată și Biserica Bulgărească. Hăinuțele pentru copii, de regulă, costau mai mult decât hainele pentru adulți, fie că erau achiziționate dintr-un magazin, fie că erau făcute pe comandă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât lucrul este mai migălos, în special la fetițe: broderii, pliseuri, gulerase de dantelă, la care se adaugă și costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Mărgescu   Bunica mea a urmat și o școală particulară (pension), dar la instruirea ei temeinică au contribuit și cunoștințele transmise de către guvernanta ei, mai ales în ceea ce privește stăpânirea perfectă a limbilor engleză și franceză, la care se adăugau cunoștințe vaste în domeniul literar, artistic și mai ales în cel muzical (cântă foarte bine la pian). Nu pot să nu mă gândesc că, în urmă cu peste o sută de ani, puține tinere urmau studii superioare, educația primită în familie, respectiv școală, având drept scop să contracteze o căsătorie „bună” și să devină soții și mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernantă, trebuia ca la rândul tău să fi beneficiat de o educație foarte bună. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor și nici căsătorii „fără zestre”. Dacă fetele deveneau guvernante, băieții acestor familii scăpătate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Mărgescu Fragment din cartea "Dantele... dantele" de Tatiana Mărgescu: "TOMI TAKAO   Cred că nu aveam mai mult de 3-4 ani când, însoțită de mama și de bunică maternă, mă deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat în centrul vechi al Capitalei. Dacă nu mă înșală memoria, imobilul în care funcționa atelierul era situat într-o curte mare, unde se află amplasată și Biserica Bulgărească. Hăinuțele pentru copii, de regulă, costau mai mult decât hainele pentru adulți, fie că erau achiziționate dintr-un magazin, fie că erau făcute pe comandă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât lucrul este mai migălos, în special la fetițe: broderii, pliseuri, gulerase de dantelă, la care se adaugă și costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. Ca în povești, „creșteam într-o lună cât alții într-un an". De aceea bunica insistă că rochițele și hăinuțele mele să aibă un tiv cât mai lat. În atelier probabil că mai erau și alte croitorese, dar numai patroana făcea probele. Singura amintire legată de vizitele la croitoreasa se rezumă la faptul că eram urcată pe un scaun și învârtită încet, în sensul acelor de ceasornic, pentru a mi se face semn cu tibișirul pe material, ca să iasă tivul perfect. Copiii, împreună cu însoțitorii lor, așteptau să li se ia măsurile sau să li se facă probă într-un salon încăpător, în care se aflau numeroase scaune. Fotografiile alb-negru făcute la acea vârstă mă arată ca fiind un copil slăbuț, destul de înalt, cu ochi frumoși, dar cu privire tristă, cu un păr de culoare mai deschisă, tuns scurt. În unele fotografii port și ochelari, în vederea corectării unui strabism la un ochi. Mama îmi povestea că aveam o piele frumoasă, dar palidă. Nu eram genul de copil cu „bujori în obrăjori", gropițe și par buclat. Eram un copil extrem de timid, tăcut, dar destul de cuminte." Citește mai puțin...