Drumul meu spre Damasc

Un tânăr militant de stânga din Venezuela are marea șansă de a obține o bursă de studii în România. Este anul 1978, anul în care România intră pe un drum cu sens unic, drumul dezastrului economic și al conflictului social, provocat de măsurile de austeritate de o asprime fără precedent, luate de regimul politic al lui Nicolae Ceaușescu.
Citește tot rezumatul cărții Drumul meu spre Damasc... Experiența, cu totul neașteptată, pentru un tânăr idealist, iluzionat de romantismul activității sale semi-legale sau chiar ilegale desfășurate împotriva unei alte dictaturi, cea din țara sa, este în același timp fascinantă și traumatizantă. Tânărul student de la Cluj descoperă o Românie sfâșiată de contradicții, un mediu academic de cea mai bună calitate, un grup de intelectuali, aproape de aceeași generație, animați de idei generoase și idealuri romantice, dar prinși în menghina unor comandamente și restricții care nu au nimic în comun cu aceste idei și idealuri. Povestea convertirii la realitate și la recunoașterea adevărului – acesta este drumul Damascului pe care îl parcurge tânărul militant de stânga din Venezuela în România comunistă a anilor ‘80. O carte semi-ficțiune, cu observații acute și cu dragoste față de țara în care s-a format ca intelectual. Astăzi, autorul este unul din liderii mișcării democratice de opoziție din țara sa, profesor universitar și un cunoscut comentator politic în presa scrisă și la televiziune. Fragment din cartea "Drumul meu spre Damasc" de Eloy Torres Roman: "Am ieșit din gară. Eu, ca un măgăruș ncărcat cu trei valize, în timp ce Margot ducea o geantă mare cu banii și pașapoartele. Dar, cel mai important, amândoi duceam vise în suflet. Foarte hotărâți, am luat un taxi cam rablagit. Bătea vântul și se simțea frigul. Venise toamna și deschidea calea pentru iarna care își arată dinții. Ne frecăm mâinile. Mi-am încălzit degetele și i-am făcut semne șoferului să aprindă încălzirea. Acesta, cu o dantură stricată, a zâmbit larg și a dat drumul căldurii. Căldura se simțea însoțită de mirosul de benzină, un dezastru. După câteva ture prin centrul orașului, am ajuns la locul menționat pe hârtia din mâinile mele, era adresa căminului studențesc unde locuia Rafael. În imaginația mea era un fel de comoară pe care urma s-o găsim. Am coborât din taxi, am plătit. M-am adresat doamnei de la poartă în franceză. Din fericire, portăreasa vorbea puțin franceză, a răsfoit un caiet jerpelit cu pagini îngălbenite cu degetele ei cu mănuși roase și ne-a indicat pe unde să urcăm. Am urcat singur, Margot a rămas cu valizele în micuța sală de așteptare. Căminul lui Rafael era doar pentru băieți, iar femeile nu puteau intra. Nerozii de-ale comunismului. Am bătut la ușa camerei 178, unde locuia prietenul și tovarășul meu din copilărie, care se află în Cluj de doi ani. Ușa se deschise și apăru chipul lui Rafael. Când mă văzu, scoase un strigăt de bucurie și mă luă în brațe. Apoi am coborât în micul salon și, în sfârșit, a putut s-o cunoască pe Margot, femeia care îmi fură visele. O privi fix și, profitând ca Margot a plecat un moment la toaletă, mi-a strecurat șmecherește, cu voce coborâtă, în limbajul său caracteristic: - Frate, nu te-am văzut niciodată așa îndrăgostit! Văd că te-au prins în cursă ochii ăștia albaștri! La întoarcerea lui Margot, se îndreptă și puse la punct câteva lucruri: ne sfătui să ur-cam valizele în camera lui și apoi să mergem la biroul de la Rectoratul Universității. Era o clădire veche, regală, care demonstra rezis-tentă la loviturile timpului." Citește mai puțin...