Un lup atarna in cais, cu capul in jos

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura De la publicarea, la începutul anilor ’80, a primei sale proze până în prezent, Mo Yan a scris peste optzeci de povestiri și nuvele. Înzestrat cu o măiestrie aparte în mânuirea tehnicilor narative și a limbajului eliberat de tiparele convenționale, el construiește o proză inconfundabilă în care îmbină tradiția cu modernitatea, realul cu elementele fantastice, satira cu lirismul, critica socială cu absurdul.
Citește tot rezumatul cărții Un lup atarna in cais, cu capul in jos...   Scrise într-un interval de treizeci de ani, între 1986 și 2006, cele șapte­sprezece povestiri reunite în volumul Un lup atârna în cais, cu capul în jos se inspiră din episoade emblematice din istoria modernă a Chinei, cum ar fi Războiul de Eliberare Antijaponez și Revoluția Culturală, ce și-a pus definitoriu amprenta asupra operei lui Mo Yan, dar și din evenimente aparținând istoriei recente, în care politica nașterii unui singur copil generează adevărate drame și determină apariția unor strategii cu totul neobișnuite de supraviețuire. Povestirile cu accente critice la adre­să societății chineze aduc în prim-plan o lume plină de personaje și întâmplări aflate la granița dintre real și fantastic, burlesc și tragic. Nu lipsesc nici cele în care realitatea dură este văzută prin ochii copiilor, iar aceștia ajung să cunoască dragostea, viața și moartea în urma unor experiențe zguduitoare. Iubirea i se dezvăluie uneori copilului inocent într-un mod frust, într-o lume dominată de prejudecăți, indiferență și cinism. Traducere de Luminița Bălan Fragment din cartea "Un lup atârna în cais, cu capul în jos" de Mo Yan: "Când am dat noi cu ochii de el, deja era legat de unul din picioarele din spate și atârnat de o cracă, într-un cais din curtea colegului nostru Xu Bao. Era un pom bătrân, cu coroana uriașă și trunchiul brăzdat. Cândva mâncaserăm caise din el, cocoțați pe câte o cracă mai vânjoasă, dar acum acolo atârna lupul. Florile din anul acela se scuturaseră deja, iar printre frunzulițele verzi-gălbui crescuseră în mare înghesuială caise mititele, cu coaja acoperită de puf. Când am auzit vestea despre lup, eram pe drum spre școală. Colegul meu, Sovieticul, venea în direcția mea alergând ca nebunul. Eu i-am ținut calea și l-am iscodit: - Sovieticule, unde alergi așa? Nu cumva a murit maică-ta? - Ba să moară mă-ta! a spus el printre gâfâituri. Prostule, de ce te mai duci la școală? - Mă duc. Ce, azi nu se face școală? - Toată lumea s-a dus acasă la Xu Bao, toată lumea! Sovieticul n-a mai stat să piardă vremea pălăvrăgînd cu mine, ci și-a continuat goana spre casa lui Xu Bao. Era mare șmecher Sovieticul ăsta. Odată ne-a spus: „Hai, repede, repede! Să mergem degrabă la fermă! Vaca aia mongolă a fătat un monstru de vițel - are două cozi și cinci picioare!" Noi ne-am bulucit la fermă, dar numai ca să aflăm că era o mare păcăleală, Am întârziat la ore și ne-am ales cu un perdaf strașnic din partea profesorului. Firește că ne-am grăbit să-l părâm pe Sovietic, iar profesorul l-a tras de urechi și l-a dat afară din clasă, punându-l să stea la ușă în picioare, drept pedeapsă. Stăteam clasa și îl ascultam pe profesor explicând tot felul de socoteli plicticoase, în timp ce el se strâmba la noi. Am pornit în urma lui, strigând: - Sovieticule, iar te ții de minciuni! - N-ai decât să nu crezi! a spus el, fără să-și întoarcă capul, continuându-și drumul către casa lui Xu Bao.  Încă mai ezităm, când am văzut o mulțime de oameni care veneau în fugă dinspre școala noastră. Printre ei și profesori, și elevi, ba și cadre de partid din satul nostru.  - Ce faceți? am întrebat. Wang Jinmei, responsabilă cu sportul din clasa noastră, m-a împins și a spus: - Haide, haide! Ne ducem să vedem lupul! Avea niște picioare lungi, ca de cocor, și alergă repede, ba mai și sărea mult în înălțime. Nici măcar băieții nu o puteau întrece. Am pornit și eu în urma ei. Avea călcătură mare - cât făcea ea un pas, eu făceam doi. Prietenoasă, a întins mâna și m-a tras după ea, iar eu mă străduiam să-mi mișc piciorușele și să țopăi după ea, de parcă eram un catâr prost la coada unui armăsar.” Citește mai puțin...