Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea. - Motivația juriului Nobel   Această selecție de zece povestiri reflectă diversitatea de teme și abordări stilistice din proza scurtă a lui Mo Yan.
Citește tot rezumatul cărții Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri... Unele, precum Frumoasa care trecea bulevardul Chang’an călare pe măgar și Femeia cu buchetul de flori, amintesc de tradiția prozei fantastice chineze și aduc în prim-plan personaje feminine, a căror frumusețe exercită o fascinație irezistibilă, la granița supranaturalului. Altele, cum ar fi Bătălia din pădurea plopilor albi sau Cătușe la degetele mari, au în centru secvențe din realitate văzute prin ochii copiilor. „O copilărie nefericită este o sursă de inspirație inepuizabilă“, consideră Mo Yan, iar micii protagoniști îi oferă ocazia de a povesti, pendulând între realismul brutal și poezia sclipitoare, despre indiferență și cruzime. Elementele autobiografice își găsesc locul în Bumbacul imaculat, după cum mărturisește autorul însuși.   Poate că nu sunt un scriitor cu o formație teoretică solidă, dar am o imaginație fertilă. […] Pot depăna o poveste încântătoare, și această măiestrie am deprins-o de la bunicii mei, dar și de la numeroșii povestitori care se perindau prin sat. - Mo Yan Fragment din carte: "După ce alegeau semințele de bumbac, le stropeau cu apă caldă și le adunau în grămezi, ca să se încălzească. În felul acesta, coaja tare se înmuia și miezul încolțea. Când ieșeau mlădițele, imediat erau stropite cu insecticidul 3911, ca să fie stârpite ouăle de dăunători. Bumbacul atrage foarte multe gângănii — păduchi de plante, păianjeni roșii, gândaci nas-de-elefant și alte insecte. O puzderie, așa încât, de îndată ce ieșeau mlădițele, trebuia să pulverizăm insecticidul până târziu în luna august. De aceea, mulțimea de fete, la care se mai adăugau și câțiva băieți îndrumați de un tehnician, umblau în fiecare zi cu bidoanele în spinare și stropeau cu insecticid. Și o țineau așa vreo trei luni. Am făcut și eu munca asta până mi s-a acrit. La început, în timp ce pulverizam insecticidul, mai și inhalam, și din această pricină, după câteva zile, aproape că-mi pierdeam mirosul și nimic mai mult. În anii '60 abia începuse să se dezvolte piața de insecticide agricole, iar cei care se ocupau de pulverizarea chimicalelor erau obligați să poarte masca pe față, mănuși de cauciuc, haine cu mâneci lungi, ca să acopere cât mai mult, căci ni se spunea că nu avem voie să expunem nici cea mai mică părticică de piele. Toate fetele urmau întru totul instrucțiunile. Apoi, când a venit rândul nostru să preluăm pulverizatoarele, toate interdicțiile au fost înlăturate, încât ajunseserăm să nu ne pese nici când pulverizăm insecticide foarte puternice, foarte otrăvitoare, cu fosfor organic, de tipul 1059 sau 1605. Fetele însă își prețuiau pieptul foarte mult și de aceea purtau cămăși de protecție, cu mâneci trei sferturi, dar nu era chip să le faci să poarte mască la gură. Cine o făcea ajungea bătaia de joc a tuturor. De mănuși nici nu mai încăpea vorbă, pentru că la echipa de producție nu existau bani pentru așa ceva. Dacă se întâmplă să fie cumpărată o pereche, atunci era pusă la păstrare și nimeni nu se îndură s-o poarte. Noi, băieții, eram și mai hotărâți decât fetele. Dacă tot n-aveam nimic tainic de acoperit, la ce bun să fi purtat cămașa?" Citește mai puțin...