Fiecare singur și despărțiți de toată lumea”, aceasta este condiția asumată de personajele lui Holban. Dacă așteptarea își dezactivează intenționalitatea din lipsă de obiect, dacă ascunderea pune în scena natura frustrată a străinului, singurătatea este forma non-intențională a ascunderii.
Ea circumscrie apariția de sine în cadrul unei manifestări reduse, izolează prin despărțire, creează o lume în lume. Lumea ființei nu își găsește locul în ființa lumii, desenează pe harta acesteia enclave uitate, insule de întuneric. În lumea lui Blecher, golul și plinul sunt variabile metafizice invers proporționale; bine așezate, racordate la dinamica internă a creației, ating niveluri de iradiere diferite, dar corespondente, permițând imaginii să se scurgă dintr-unul într-altul. în aparență, realitatea se întâmplă în gol, împlinindu-se abia în felul în care transpare – ca imagine pozitivă – în irealitatea imediată a lumii. în procesul acestei adevărate concordia discors, geometria nuanțelor crește din rădăcina vieții, acolo unde golul se vede din plin.
