eBook Marea sansa a existentei

Simplul fapt că existăm este o mare șansă. Suntem rezultatul unei înlănțuiri de evenimente extraordinare și improbabile: mamiferele au avut norocul de a le supraviețui dinozaurilor; un mic grup de primate a sfidat condițiile vitrege și a reușit să supraviețuiască, acum câteva milioane de ani, în savanele Africii; și, nu în ultimul rând, am avut șansa ca părinții noștri să se întâlnească. Alice Roberts explorează deopotrivă corpul uman și trecutul nostru evolutiv și se folosește de ultimele descoperiri în embriologie și paleontologie pentru a decodifica urmele pe care le-a lăsat evoluția omului atât în fazele prin care trece embrionul, cât și în anatomia corpului adult.
Citește tot rezumatul cărții eBook Marea sansa a existentei... Părțile corpului sunt explorate pe rând, pentru a elucida legătura dintre strămoșii noștri și omul modern. Felul în care se dezvoltă părțile corpului încă din uter și funcționarea lor în timpul vieții adulte reflectă istoria speciei umane și sunt calea spre a înțelege locul pe care-l ocupam în marele arbore al vieții. În stilul ei foarte personal, Alice Roberts spune o poveste care ne apropie de strămoșii noștri, de începuturile noastre ca organisme monocelulare – și ni se dezvăluie totodată drept un autor plin de farmec. - Richard Dawkins Personajul principal din poveste ești, de fapt, TU. E vorba despre moștenirea ta evolutivă și despre dezvoltarea ta embrionară, în timpul căreia ai crescut și te-ai schimbat până ai căpătat forma umană. Aceasta e cea mai bună poveste despre creație, fiindcă este adevărată. Și, în plus, e plină de revelații destul de bizare. - Alice Roberts Fragment ebook: Tot van Leeuwenhoek a fost și primul om care a văzut un spermatozoid uman. Închipuiți- vă cât de uluit trebuie să fi fost. Ne e greu să ne imaginăm, fiindcă noi știm că spermatozoizii există, dar să ui tam astă deocamdată; e anul 1677, ești van Leeuwenhoek și te fascinează posibilitățile lumii microscopiei. Știi că, printr-un me canism oarecare, spermă duce la apariția copiilor, așa că obții o mostră (de tăliile legate de partea aceasta le las în seama imaginației) și te uiți la o picătură din lichidul acela lăptos la microscop. O privești, uimit de imaginea care ți se arată. Tot câmpul tău vizual freamătă. Distingi celule individuale, care seamănă cu niște mormoloci și dau frenetic din coadă. Par a fi microorganisme, că protistele pe care le-ai descoperit deja (și despre care ai trimis scrisori către Royal Society). Doar ca „animal culii“ aceștia veneau de la un om. Lucrul cu adevărat uimitor este însă (în retrospectivă, firește) că nici Leeuwenhoek, nici oamenii de știință de la Royal Society din Londra, cărora le-a descris într-o scrisoare observațiile lui, nu și-au dat seama imediat de importanța lor: descoperiseră jumătate din secretul concepției. Un alt olandez are meritul ca  aproape a descoperit ovulul uman. E vorba de un medic pe nume Regnier de Graaf, care, în 1672, a publi cât un tratat despre organele reproductive feminine ce includea o descriere a dezvoltării foliculilor în ovarele iepuroaicelor. Aceste mici grupări de celule, prezente și în ovarele umane, aveau să- i poarte numele: foliculi ai lui de Graaf. Tot el a observat și niște sfere minuscule în trompele uterine, după spargerea foliculilor, și a dedus ca aceștia din urmă (și sferele) trebuiau să conțină ouă. Dar ovulul mamiferelor avea să fie identificat abia în 1827. Citește mai puțin...