Ziua in care am invatat sa zbor vol.1

Oskar Kaufmann află în ziua de Crăciun că ar putea suferi de o boală ce i-ar putea da viața peste cap. Cu toate astea, alege să-și petreacă sărbătorile cu familia, în Dinkelsbuhl, fiind o tradiție ținută mai mult din obligație decât din plăcere.
Citește tot rezumatul cărții Ziua in care am invatat sa zbor vol.1... Așa facem cunoștință cu familia Kaufmann, punct central și sursa multora dintre conflictele definitorii ale romanului.Prin membrii ei, putem vedea cum prinde viața o cronică de familie care ajunge să fie coloana vertebrală a întregii acțiuni. Încercările lui Oskar de a face față depresiei care-l macină și acceptarea faptului că propria familie ar putea fi autorul moral al bolii mintale de care suferă sunt punctele cheie ale romanului. Cum poate cineva să lupte când totul în jurul lui se destramă? Asta e întrebarea care conduce acțiunea romanului și al cărei răspuns îl aflăm de la personaje. Fragment din roman: "Bâjbâind printre membrii familiei mele, m-am retras fără să mai scot o vorbă. Aș fi putut să le zic atunci tot ce mă macină, dar nici eu nu știam sigur ce aveam și ce se întâmplă cu mine. Doctorul la care fusesem îmi spusese că analizele mele nu erau tocmai bune și, după ce îmi dăduse o trimitere către un neurolog și un psihiatru, s-a ajuns la concluzia că aș fi bolnav de ceva, dar nici ei nu știau ce era. Bâjbâiau de colo-colo cu tot felul de diagnostice care variau de la: o să fiți bine, e ceva trecător, la din păcate o să trăiți așa toată viața și e posibil să fie degenerativ. Ba, chiar unii mi-au zis că aș fi doar stresat, dar eu simțeam mai mult de atât. Aveam deja câteva luni bune de când mă simțeam fără speranță și, când am primit vestea că aș putea să sufăr de ceva ce nici nu cunoșteam, am fost copleșit de sentimentul de neajutorare pe care nimic nu putea să-l știrbească. Cu mult înainte să mă duc la doctor, am simțit că nu mai eram eu, dar când s-a întâmplat schimbarea n-aș putea să spun cu siguranță. Însă numai eu știu câte nopți am petrecut cu privirea fixată în tavan, fără să mă gândesc la nimic. Eram ca o legumă. Seara aia de Crăciun nu era o excepție. M-am dus în dormitorul pe care obișnuiam să-l împart cu Josef și m-am trântit în vechiul meu pat. Totul era exact așa cum îl lăsasem, mobilier prăfuit, rafturi îmbâcsite de cărți, foi așezate teancuri și zeci de amintiri rămase captive între pereții ăia lipsiți de viață. Cearșafurile albe ale patului au luat repede forma trupului meu, iar eu m-am lăsat pradă gândurilor care-mi furaseră pentru câteva clipe oboseală. O liniște zdrobitoare domnea în încăperea ce fusese cândva locul copilăriei mele, dar asta mă liniștea mai mult decât realizam. Pe când pleoapele stăteau să-mi cadă grele, o singură întrebare îmi mai încolți pe buze: De ce nu au și oamenii aripi? " Citește mai puțin...