Ce e omul? - Daniil de la Rarau

   Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (1896-1962) este de mai multă vreme propus spre canonizare, nu atât ca poet religis sau ca animator al Rugului Aprins, cât ca martir al dreptei credințe în temniță comunistă de la Aiud.
Citește tot rezumatul cărții Ce e omul? - Daniil de la Rarau... Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decât atunci când vor începe să retrăiască în inimile și în conștiințele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credința lor în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Daniil Sandu Tudor, în lămura mucenicească a vieții lui, este parte a acestui pariu românesc cu eternitatea, putând constitui prin el însuși un răspuns pentru întrebarea din titlul cărții de față. Această a doua ediție a ei, revăzută și substanțial adăugită, este ultima carte la care a apucat să lucreze vrednica de pomenire Maică Hristoforă (Gabriela Moldoveanu), strămutată la cele veșnice în vara lui 2013, al cărei nume rămâne îngemănat cu destinul editorial postum al lui Daniil Sandu Tudor.     Fragment din volumul "Ce e omul" de Daniil de la Rarău:     “Căderea cea de-a dreapta     Omul singur, luat în sine, e numai un trup viu. De aceea, Scriptura, când vrea să vorbească de omul obișnuit și lumesc, așa precum de pildă Sfântul Pavel în Epistola către Corinteni, care ne descoperă că Dumnezeu, lucrând prin cele slabe și neputincioase, spune despre om: „că nici un trup să nu se mândrească". De altminteri cuvântul om, atât la obârșiile lui ebraice cât și la cele latine, vine de la pământ. Om, homo, care-și are rădăcina în humă, și înrudit cu humilis, adică umil, umilit, cel smerit.     Dar această descoperire a smereniei omului, a neputinței noastre, această scoborâre totală, ne suie la mântuire, la plinătate și la supremele puteri ale harului.     Așa, la pragul acestei scoborâri, dragostea și milostivirea lui Dumnezeu ni se descoperă, și El, în supremul dar al Smereniei celei mai dumnezeiești, ia trup, se întrupează.     Dumnezeu ajunge acum că unul dintre oameni și Îi place mai ales a Se numi Fiul Omului.     „Pătrunde cu fiica Ta trupurile noastre și nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau gânduri de vicleșug, ci cu dorirea Ta rănește sufletele noastre."     Așa lumina cea neapropiată ni se face nouă apropiată și îndumnezeitoare.     Veșmântul nestricăciunii este o îmbrăcare cu moartea cea duhovnicească, a muceniciei. Învierea cea mică. Arvuna mării Învieri.     Veșmântul de nestricăciune e slavă raică a omului, pe care, prin păcat, a pierdut-o.     Și s-a văzut gol.     Și și-a făcut pestelcă de frunze de smochin.     Că la o a treia lumină este această lumină a Darului. „Cu simțită cuviință" deslușești că nu este defel lumina cea din afară. Și eu îmi dau bine seama de aceasta. Am o chilie cu ferestre așa de mici și perdele groase, aducătoare de întuneric. Când nu arde lumânarea, întunericul e deplin, mai ales noaptea, când și candela e stinsă, ca acum." Citește mai puțin...