Barca vesela

    Autorul acestei cărți relatează întâmplări din  bogata sa experiență de viață în care s-a confruntat permanent cu mentalități, culturi și civilizații diferite - de la Caracalul natal cu celebra lui căruță răsturnată, până în nordul înghețat al vikingilor, ajungând și la rafinamentul francez, care uneori nu pare a fi chiar atât de rafinat.
Citește tot rezumatul cărții Barca vesela...    Victor Ravini se dovedește un erudit, un gânditor, care meditează și emite păreri din varii domenii. Iar dumneavoastră cititorii veți putea să reflectați, uneori ridicând din sprâncene, alteori râzând, la pățaniile povestite cu umor irezistibil.     Fragment din volumul "Barca veselă" de Victor Ravini:     „În celula dormeam pe jos, fără așternut. După vreo trei zile fără mâncare și fără apă, Pupăza ne-a trimis pe toți, cu mâinile legate la spate și cu ochelari de sudor la ochi, cu o dubă, la Craiova. Nu puteam ști cine mai era în dubă. Auzeam doar vocile a doi securiști de lângă noi care urlau: „Nu mișcă, nu mișcă!" De ce or fi fost așa nervoși? Eu am reușit, totuși, să îmi agăț elasticul de la ochelarii aceia negri de sudor de un șurub de care mă tot izbeam cu capul, și am putut privi pe furiș, cu un singur ochi, pentru o clipă. Mi-am recunoscut colegii. Dar în clipa următoare, nu-mi mai aminteam care din colegii mei de clasă erau acum cu mine în dubă. În zilele următoare am încercat să-mi amintese mutrele lor sau măcar să-i număr din memorie. N-am reușit să mi-i amintesc.     La interogatorii, mă întrebau care era numele organizației din care făceam eu parte, care era scopul acesteia, ce legături aveam cu spionii americani, în ce fel voiam să răsturnăm guvernul și cam așa ceva.     — Nu fac parte din nicio organizație, nu știu de existența niciunei organizații.     — Ba știi, fiindcă ai un rol important în organizație. Ce rol ai?     Și iar așa, de la capăt, cu întrebările, zi de zi, ceas de ceas. Pe unu dintre ei, am aflat după ce ne-au eliberat, îl chema Nae Cioflan. Am aflat de la un nepot al lui, din Caracal, pe care nu-l cunoscusem înainte, și care, cică, era finul lui. Se prefăcea că era foarte prietenos și voia să știe cum era când fusesem închis. M-a întrebat de unul dintre anchetatori cu semnalmentele cutare și mi-a spus că Nae Cioflan era unchiul și nasul său. Pe ambii îi chemă la fel. N-am crezut. Cum să îi cheme pe amândoi la fel? Mda, se mai poate, dacă erau nas și fin. Coincidența era și mai mare, cu numele unui personaj dintr-un cuplet comic, pe care îl știam din familie, fiindcă bunicul meu îl recită adesea: „Mă recomand Nae Cioflan, fost sergent de stradă, cu postul pe maidan, lângă biserica Sfântu Ștefan, unde-n colț e un bacan". Și așa mai departe, o știu pe toată.     Anchetatorul Nae Cioflan, dacă nu cumva asta era doar un nume conspirativ, inspirat din acel cuplet, mi-a zis într-o zi, cu ton mai hotărât decât de obicei, să-i denunț pe dușmanii poporului. Am dat din umeri că nu aveam cum să știu care erau dușmanii poporului. Mi-a spus că eu eram principalul dușman al poporului și ca să încep prin a mă denunța pe mine însumi. Da, am consimțit să mă autodenunt.     — Eu am fost acela care a pus o broască râioasă în sertarul de la catedra profesorilor. Eu eram acela care imită vocile unor profesori și-mi speriam colegii, ca un profesor sau altul era în spatele lor. Eu am fost acela care știam să fluier pe la colțul gurii, în timpul orelor de clasă și îi scoteam pe profesori din sărite, să se ridice de la catedră și să ne inspecteze, care din noi fluieram.     — Altceva mai grav?     — Da, eu îi scrisesem teza la franceza colegului meu Cârcu, ca să nu rămână corigent, iar caietul meu de teze nu l-am dat profesoarei, ci l-am aruncat.     M-a întrebat ce îi puteam spune despre Cârcu Eugen. Imediat mi s-a aprins un bec în cap. De unde știa că îl cheamă Eugen? Nu mai eram sigur dacă îl văzusem pe Eugen în duba atunci, dar acuma eram sigur că el trebuie să fie tot acolo, în altă încăpere.” Citește mai puțin...