Anul gandirii magice

    Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă. Un infarct și toată structura unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile și pentru cei care îi supraviețuiesc.
Citește tot rezumatul cărții Anul gandirii magice...     Joan Didion descrie cu precizie medicală anul de după moartea soțului ei, în care învața cum să trăiască din nou de una singură, într-o echilibristică emoționantă printre amintiri și ceea ce trezesc ele. Și îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-și vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață și moarte. Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea și suferința, demonii cei mai cumpliți de după piederea persoanei iubite.     Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West și Blue Nights.     "Cartea lui Joan Didion vorbește despre detașare și eliberare; de asemenea, este un omagiu adus unui mariaj extraordinar." - The New Yorker     "Anul gândirii magice este o operă de o surprinzătoare claritate și onestitate." - The Washington Post Book World     "În același timp personală și universală, cartea lui Joan Didion oferă cititorului un punct de pornire relevant de la care să înceapă călătoria prin ținutul sălbatic al durerii." - Chicago Sun-Times     "O autoexaminare precisă și totodată o sfâșietoare scrisoare de dragoste, tulburătoare prin candoarea sa. Didion pune în lumina legătură dintre soț și soție." - The Boston Globe Carte recomandată de Simona Antonescu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți".     Fragment din volumul "Anul gândirii magice" de Joan Didion:     “Ești bine, îmi amintesc că i-am șoptit Quintanei când am văzut-o prima oară la terapie intensivă, la spitalul UCLA. Sunt aici, o să fii bine. Era rasa pe jumătate de cap, pentru operație. Am văzut tăietura lungă și capsele metalice care o țineau închisă. Respira din nou doar prin tubul endotraheal. Sunt aici. Totul e bine.     „Când trebuie să pleci", m-a întrebat în ziua în care a putut vorbi, în cele din urmă. Pronunță cuvintele cu dificultate, cu fața încordată.     I-am spus că nu mă mișc de-acolo până nu plecam împreună.     Fata i s-a relaxat. A adormit din nou.     Mi-am dat seama, în cursul acelor săptămâni, că asta a fost cea mai importantă promisiune pe care i-am făcut-o, de când am adus-o acasă de la spitalul St. John din Santa Monica. N-o să plec. O să am grijă de ea. O să fie bine. Mi-am mai dat seama că asta era o promisiune pe care n-o s-o pot ține. N-am să pot avea mereu grijă de ea. N-am să pot să nu plec niciodată. Nu mai era un copil. Era un adult. În viață se întâmplă lucruri pe care mamele nu au cum să le prevadă sau să le repare. Dacă nu va dispărea prematur, așa cum era să se întâmple la Beth Israel și cum s-ar putea întâmpla la UCLĂ, eu o să mor înaintea ei. Îmi amintesc că în timpul unor discuții în birourile avocaților m-a izbit cuvântul „predecedat". Cuvântul ăsta nu are cum să se aplice. După acele discuții văd expresia „dezastru mutual" într-o nouă și favorabilă lumină. Cu toate astea, în timpul unui zbor turbulent între Honolulu și Los Angeles mi-am imaginat un astfel de dezastru mutual și am respins ideea. Avionul s-ar prăbuși. În mod miraculos, noi două am supraviețui impactului, am pluti în Pacific, atârnate de resturile aeronavei. Dilema mea era asta: fiind în perioada delicată și sângele atrăgând rechinii, aș fi nevoită să o abandonez, să înot mai departe, să o las singură.     Aș putea face asta?     Toți părinții simt la fel?     Când mama era pe patul de moarte, la nouăzeci de ani, spus că e gata să moară, dar că nu poate. „Tu și Jim aveți nevoie de mine", a zis. Eu și fratele meu eram trecuți de șaizeci de ani pe-atunci.     Ești bine.     Sunt aici." Citește mai puțin...