Diavoli fragili

    „Radu Găvan m-a cucerit de la prima carte, însă abia acum, cu Diavoli fragili a ieșit la iveală uriașul său talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Gavan face un salt extraordinar spre MAREA literatură.
Citește tot rezumatul cărții Diavoli fragili... Într-o discuție prietenească, Radu îmi spunea că are senzația că acest roman e ca un monstru care o să se ridice și o să umble de unul singur prin lume, iar asta am simțit și eu în timpul lecturii. O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficțiune, o carte despre consumare, renaștere și eliberare. O minunată pledoarie pentru scânteia vie a literaturii și tributul pe care uneori arta și creația le cer omenescului din noi." - Camelia Cavadia     „Diavoli fragili este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan. Ingredientele care l-au făcut pe autor o voce aparte în literatura română contemporană se regăsesc și în acest roman, într-o altă combinație: violentă, macabrul, accentele psihologice și de thriller, limbajul neîngrădit, pasajele șocante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apăsătoare, sumbră, caruselul de personaje, povești și emoții. Lor li se adaugă o pendulare perpetuă între onirism și realism, între naratori, între scriitori și scriituri, între ficțiuni și metanarațiuni. Cred că cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatură, o literatură care te obsedează, absoarbe și consumă, o literatură prin și pentru care trăiești. Cartea lui Radu Găvan e o lentilă tulburătoare prin care poți privi lumea." - Eli Bădica     Fragment din volumul "Diavoli fragili" de Radu Găvan:     “Două pasiuni mi-au salvat o parte din copilărie, adolescență și, în cele din urmă, tinerețea. Mai întâi a fost atracția față de literatură, o plăcere născută și hrănită în nopțile în care nu puteam dormi, deși de cele mai multe ori îmi doream doar să închid ochii și să-l văd poate pe tata, dar nu reușeam și atunci, ca să nu mai aud vocile din capul meu, luăm o carte și alte voci își făceau drum prin mintea mea și, încetul cu încetul, mă linișteam și nu mă mai simțeam singur.     Cea de-a doua plăcere s-a născut din dorința mea sufocantă de a nu mai uita. Aveam zece ani când mama mi-a dăruit un aparat de fotografiat și din ziua aceea am știut că nu voi mai fi vreodată singur. La început nu făceam poze decât mamei, fotografii pe care le strângeam într-un album ascuns între pat și perete. Le aranjăm și ordonăm cu atenție, mângâind hârtia tare, lucioasă, atingând obrazul ei și închipuindu-mi că șterg lacrimi invizibile. Așa era mama, întotdeauna părea că plânge, chiar și când era veselă, că fericită nu țin minte să fi văzut-o vreodată. Poate că era doar o părere, dar cred că ochii mamei mele erau cei mai triști din lume.     Tot în perioada aceea am început să scriu. La început toate povestirile mele, deși, la drept vorbind, nu le puteam numi povestiri, ci mai degrabă o înșiruire de gânduri naive, în fine, toate textele mele erau despre un tată și fiul său și tot ce li se întâmplă. Acum îmi dau seama că ce scriam atunci era de o banalitate chinuitoare, mai ales pentru un cititor oarecare, un străin, dar asta nu avea importanță, pentru că eu nu aveam cititori. Nici măcar mamei nu îi arătăm ce scriam, dimpotrivă, ascundeam bine foile împreună cu albumul foto. Ziua fotografiam chipul mamei și seara, uneori în timpul nopții, scriam despre tată.     Aveam cincisprezece ani atunci când, aproape concomitent, am început să fotografiez și alte lucruri în afara chipului ei și să scriu și despre alți oameni în afară de tată și cred că acel moment a reprezentat părăsirea definitivă a copilăriei.” Citește mai puțin...