Spre Occident

Talentul lui Alex Măroiu nu poate fi pus la îndoială. Chiar dacă însingurarea și  dezumanizarea de sub comunismul cenușiu nu sunt singure în peisajul ficțional românesc, ciclul său de romane se distinge printr-o singularitate proiectivă, în care personajul colectiv nu poate fi decât expresia interacțiunilor și interferențelor dintre personajele individuale supuse aceleiași presiuni de depersonalizare.
Citește tot rezumatul cărții Spre Occident... - Adrian Lesenciuc, Recenzie la ciclul Anii cenușii, Revista Hyperion, 4-5-6 / 2017   Fragment din cartea "Spre Occident" de Alex Măroiu: "Eram la mijlocul lunii decembrie. Iarna era în continuare blîndă cu noi. Încă se mai gîndea dacă va ninge sau va mai aștepta. Anul 1989 se apropia de final cînd, deodată, aproape din nimic, comunismul a început să se clatine și în România. La Timișoara a izbucnit o revoltă care nu părea deloc importanță. O firavă agitație de natură religioasă care strînsese un grup de credincioși veniți să-l apere pe pastorul Laszlo Tokes a continuat să se autoalimenteze, căpătînd un iz politic. Dintr-o situație banală lucrurile au tot crescut, degenerînd într-o mișcare anticomunistă pe față. Lumea a început să strige la început un firav „Libertate!" și apoi, tot mai clar, ceea ce nimeni nu mai îndrăznise pînă atunci: "Jos Comunismul!" Asta se întîmplă în ziua de 16 decembrie. Ziua primelor mișcări. S-a dovedit însă că a fost scînteia care a aprins fitilul. Securitatea a simțit pericolul. A informat partidul și s-a organizat. A doua zi, armata chemată să înăbușe mișcarea a tras fără ezitare în tinerii adunați pe scările Catedralei. Tinerii adunați strigaseră: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!" N-a fost însă așa, armata a tras cu gloanțe adevărate și au picat ei. Era de necrezut! Tineretul țării era împușcat la ordinul șefilor din capitală ca pe timpul cînd comunismul se impunea prin crime. Era uluitor, era nedrept, era de necrezut, era însă începutul unui proces ireversibil pentru România. Iar acest început atît de groaznic și tot ce a urmat apoi, mi s-a părut de asemenea nedrept. Tinerii se sacrificau pentru viitorul nostru, al celor mai în vîrstă, în loc să ne sacrificăm noi pentru ei. Poate că cei care aveau copii ar fi ieșit fără să ezite pe străzi în locul copiilor lor, dar copiii nu i-ar fi lăsat să o facă și oricum, nimic nu i-ar fi putut reține în case în acele zile. Dincolo de ceea ce istoria cerea ca înnoire firească, dincolo de idealuri și proteste, peste noi venise moartea și teama de a ne vedea arestați sau împușcați de securiști pe străzi. Oamenii se priveau decumpăniți, înfrățiți dar și divizați, în funcție de locul în care revoluția îl surprindea pe fiecare. Plîngeam, dar se părea că eram din nou privită de cei din jur ca o protejat, "Ce îi păsă ei, ea e sus, la putere, și nu are nici copii." (o colegă, în timp ce ieșea din toaleta femeilor). În acele zile Bob părea înnebunit de furie, „Trebuia ca Securitatea să fi acționat mai din timp, să informeze ce se petrecea, să fi oprit tot fără zgomot, eliminînd pe rînd capii rebeliunii unul cîte unul!" (Bob, desfigurat de furie). Uneori primea telefoane și ieșea pe holul blocului său chiar afară în stradă, deși de cele mai multe ori vorbea cifrat, "Ei, tata a fost întotdeauna un om cu relații speciale." (Vlad, pe vremea cînd totul mergea bine și nu puteam ieși din instrucțiunile lui Bob). Acum era invers, relațiile speciale ale lui Bob ne încurcau serios. Istoria comunismului în cădere se suprapunea fără milă peste istoria familiei mele comuniste, în cădere și ea. Nu sufeream după niciuna dintre aceste căderi, cu toate că purtăm încă numele lui Vlad și eram privită ca atare. Bob a început apoi să rărească vizitele la noi." Citește mai puțin...