”Sursa de inspirație a întregii opere a lui Blecher este, indiscutabil, experiența trăită. Boala, pe care a făcut-o explicită, crizele de paludism, leșinurile, prizonieratul sanatoriilor sunt tot atâtea prilejuri de confesiune.
Mărturisirea e o formă de exploatare a adâncimilor ființei, un mod de a fi onest cu propria biografie. Scrisul prelungește fidel, în pagină, dară de sânge, tremurul mușchilor, halucinația, delirul senzorial. E o proiectare febrilă a interiorității în țesătura plăpândă a frazelor, o epuizare a ființei, o vlăguire a ei. „Tot ce scriu a fost cândva viața adevărată” – notează autorul la începutul Vizuinii luminate. Mai mult însă decât fidelitate a transcripției, e aici o nevoie acută de expulzare a inferiorității în text, de o dislocare a identității, de o spovedanie dureroasă.” (Radu G. Teposu)
