"Câteva decenii de încercări reușite și drame intelectuale sunt cuprinse în paginile acestei cărți, încercări pe care Lucian Giurchescu le-a trăit, respirat, simțit. Viața artistică a unor actori, regizori, scenografi – care și-au dat întâlnire pe scândura scenei – devine prezentă prin amintirile vii ale domniei sale.
Impresionante prin sinceritatea lor, confesiunile domnului Lucian Giurchescu ne introduc în păienjenișul unor vremuri zbuciumate, în care și gândurile oamenilor erau confiscate. Pentru domnia sa teatrul a fost tărâmul familiar al deplinei libertăți de fantazare. Cel mai important fapt este ceea ce a reușit să realizeze în vremuri grele și tulburi. Și a realizat teatru la superlativ. Spectacolele create de Lucian Giurchescu au schimbat mentalități „artistice” și au alungat cenușiul vieții cotidiene. Cine a avut șansa să le vadă – Brecht, Cehov, Caragiale sau Ionescu – nu a rămas indiferent. Perioada realismului socialist adâncește starea de neliniște, de căutări a unor elemente noi, moderne care să iasă din formele teatrale impuse de politrucii români sau de consilierii sovietici. Acolo unde se voia gândirea moartă sau creația lipsă, Giurchescu și alți câțiva colegi de-ai săi au găsit noi modalități de expresie artistică. Curaj, talent, nebunie?! Poate toate acestea la un loc au dat naștere, în acei ani de cumplită cenzură, la spectacole de neuitat. Sunt ani în care artiști veritabili încercau să fenteze, prin mijloacele lor, cenzura politică. Deși realismul socialist, cu înfricoșătoarea-i cenzura, punea stavilă oricărei încercări de a face artă, tinerii noștri regizori au putut să impună, cu fantezie și inteligentă, un nou limbaj scenic, care nu de puține ori a dat de furca „paznicilor” comunismului mirobolant. La început cu pași timizi, mai apoi din ce în ce mai îndrăzneți. Dar cu ce sacrificii, cu ce nervi frământați, întinși până la pragul nebuniei. S-a vorbit și nu prea despre această atroce cenzură în teatru." (Vera Molea)
