Foxcraft Vol.1: Vulpile malefice

    Aventuri fantastice din misterioasa lume a vulpilor. Pășește cu grijă în Țară FOXCRAFT, traversată de Râul Furios! Pregătește-te să străbați ținuturi întunecate, păduri adânci, mlaștini și tancuri de gheață în încercarea de a dezlega secretele FOXCRAFT-ului.
Citește tot rezumatul cărții Foxcraft Vol.1: Vulpile malefice...     Isla și fratele ei, Pîrie, sunt două vulpi tinere care trăiesc în vecinătatea pământurilor locuite de oameni, luptându-se, jucându-se și dezmierdându-se în voie. Pot fi auziți adeseori îngânând cântecelul din copilărie care îi dădea fiori bunicii lor: „Vulpe nebună, vulpe rea, înc-o vulpe moartă!”. Într-adevăr, viața unei vulpi este plină de pericole, dar Isla învață abilitați misterioase menite s-o ajute să supraviețuiască. Până când s-a produs inevitabilul... Într-o zi, când s-a întors acasă, și-a găsit bârlogul cuprins de flăcări, iar familia – nicăieri. Pentru că niște vulpi ciudate îi dădeau târcoale, Isla a fost forțată să fugă, ajungând astfel în lumea rece și cenușie a oamenilor. Acum, vulpita este nevoită să supraviețuiască pe aceste meleaguri stranii, impregnate de mirosul morții, unde un inamic nemilos este permanent pe urmele ei. Pentru a rămâne în viață, Isla va trebui să deprindă meșteșugul vulpesc – o artă străveche prin care vulpile își pot schimba înfățișarea.     Fragment din volumul "Foxcraft. Vol.1 Vulpile malefice" de Înbali Iserles:     „M-am retras într-o tufă de iederă care atârnă de gard, nu departe de spărtura care ducea spre desiș. Vizuina era o groapă aflată la rădăcina unui copac, ascunsă în spatele pâlcului de copaci cu ajutorul unor crengi uscate. Era greu să vezi ce se întâmplă acolo. Tot ce am putut desluși erau siluetele unor vulpi necunoscute, poate cinci sau șase la număr, care se foiau, săpau și mârâiau una la alta. Ce făceau acolo? Pământul acela încins nu le ardea labele? M-am strecurat și mai bine în tufa de iederă, ținându-mi respirația în timp ce ele ieșeau, una câte una, din vizuină.     Pășeau prin iarbă cu boturile lăsate în pământ și cu urechile ciulite. Acolo le ieși în față o vulpe voinică ce se îndrepta spre intrare fluturându-și coada. Din spatele tufei de iederă, îi vedeam urechile scurte și rotunde și silueta greoaie. Avea blana zbârlită la umeri, ca și cum se săturase de tot ce se întâmplă. Înfipse una dintre labele din față în pământ. Urechile i se mișcau în toate direcțiile, iar celelalte vulpi o priveau.     Din gâtlejul vulpii bubui un urlet. Își aruncă un ochi gri peste locsorul nostru. Acolo unde ar fi trebuit să fie celălalt ochi, nu era nimic — doar o grotă de putreziciune și de întuneric.     Nu-mi mai puteam controla tremurul picioarelor și nici uscăciunea din gât care-mi tăiase respirația.     — Moarte! mârâi ea, iar celelalte vulpi înlemniră. Stăpânul a vorbit: toți trădătorii trebuie să moară!     Vulpile se lăsară pe labele din spate, gata de luptă. Dar cu cine se pregăteau să lupte?     Unde era curajoasă, îndrăzneața mea Mă? Unde erau fălcile protectoare ale lui Ta? M-am gândit la fratele meu și la bătrâna și înțeleapta mea Bună. Unde dispăruse familia mea?     Buzele vulpii se schimonosiră într-un mârâit, dezvăluind un șir de dinți zimțați.     Am gâfâit și m-am făcut mică sub peretele protector. Fusese un sunet abia perceptibil, precum aripile unei gângănii.     Dar vulpea îngheță.     Întoarse capul.     Unicul ei ochi, de culoare gri, aruncă priviri amenințătoare care mă atinseră chiar și prin stratul protector de iederă.” Citește mai puțin...