Reforma din secolul al XVI-lea a fost o mișcare amplă și complexă. A inclus deopotrivă împărați și țărani, cardinali și preoți locali, călugări și negustori. S-a răspândit de la un capăt la celălalt al Europei și s-a manifestat sub forme dintre cele mai diverse.
Dar în ciuda caracterului ei divers și complex, pentru a reuși să înțelegi Reforma trebuie să cunoști un nume de rezonanță: Martin Luther. Scrisă cu mai bine de 50 de ani în urmă și publicată abia acum și în limba română, cartea lui Roland Bainton, Martin Luther - omul și reformatorul, "se distinge ca un volum de referință în ce privește cunoașterea marelui reformator și este recomandat oricui dorește să înțeleagă figura istorică a părintelui Reformei. Printre multe alte calificative, biografia bine documentată, întocmită de Roland Bainton, și-a câștigat pe drept cuvânt renumele de lucrare de referință despre un subiect de referință." - Mark Noll, autor și istoric Fragment din volumul "Luther, omul și reformatorul" de Roland H. Bainton: „Aceste distincții conduc toate în direcția separației dintre Stat și Biserica. Pe de altă parte însă, Luther nu L-a divizat pe Dumnezeu și nici pe om; și dacă nu a susținut o societate creștină, el nu s-a resemnat nici cu o societate secularizată. Biserica trebuie, mai degrabă, să riște diluarea decât să lase statul în seama luminii reci a rațiunii, neîncălzită de tandrețe. Desigur, dacă magistratul nu ar fi creștin, soluția evidentă ar fi separația. Dacă el este însă un membru convins al Bisericii, Biserica nu trebuie să disprețuiască ajutorul său, în încercarea de a face beneficiile religiei accesibile pentru întreaga populație. Magistratul ar trebu i să fie părintele care îngrijește de Biserică. Un astfel de paralelism amintește de visul lui Dante, care nu a fost niciodată realizat în practică, deoarece, în situația în care Biserica este aliată cu Statul, unul dintre ele va domina, iar rezultatul va fi teocrație sau cezaro-papism. Luther s-a ferit să despartă Biserica și Statul, a repudiat teocrația și a lăsat astfel ușa deschisă pentru cezaro-papism, indiferent cât de departe a fost lucrul acesta de intenția sa. Luther a fost acuzat că ar facilita absolutismul politic, că ar lăsa cetățeanul fără apărare împotriva tiraniei, că ar sacrifica conștiința pe altarul statului și că ar supune Biserica puterii, oricare ar fi ea. Acuzațiile se bazează pe un sâmbure de adevăr, pentru că Luther a inculcat reverența față de guvern și a dezaprobat răzvrătirea. El a fost cu atât mai categoric în sensul acesta, deoarece a fost acuzat de adepții papei ca subminează guvernul. El a răspuns acuzei lor, folosind-se de exagerările caracteristice, atitudini care l-au făcut vulnerabil, pe de altă parte, față de acuzația de aservire. „Magistratură", a afirmat el, „nu a fost niciodată lăudată mai mult decât am lăudat-o eu, de pe vremea apostolilor încoace", afirmație prin care înțelegea că nimeni nu s-a împotrivit cu atâta dârzenie imixtiunilor eclesiastice cum a făcut-o el. Hristos însuși, susținea Luther, a renunțat la orice intenții teocratice, îngăduindu-Și să Se nască după emiterea unui decret imperial. Luther a respins răzvrătirea în cei mai clari termeni, pentru că, dacă mulțimea scăpă de sub control, în locul unui singur tiran se vor ivi o sută. În sensul acesta, el acceptă poziția Sf. Toma, conform căruia tirania trebuie exterminată prin insurecție numai în momentul în care violența va produce, prezumtiv, mai puțină distrugere decât răul pe care intenționează să-l corecteze. Toate acestea nu înseamnă că Luther i-a lăsat pe cei oprimați fără mijloace de apărare. Ei se puteau ruga, lucru pe care Luther îl aprecia în mod deosebit, și aveau și dreptul să facă apel. Societatea feudală era distribuită ierarhic și fiecare domn își avea domnul său. Dacă omul de rând suferea nedreptate, el se putea împotrivi seniorului său, făcând apel la seniorul acestuia, ajungându-se astfel până la împărat.”
