Acolo unde imi bate inima

    Londra, 1980. Robert Hendricks, psihiatru și scriitor consacrat, și-a ascuns atât de adânc în memorie amintirile tulburătoare din al Doilea Război Mondial, încât viața lui personală a ajuns marcată de singurătate și depresie.
Citește tot rezumatul cărții Acolo unde imi bate inima... Pe neașteptate, primește o scrisoare din partea unui anume Alexander Pereira, neurolog și veteran al Marelui Război, care se pretinde un admirator al lucrării de specialitate publicate de Robert. Scrisoarea îl poartă în casa unui bătrân, pe o insulă stâncoasă, retrasă, în sudul Franței, și într-un vârtej de amintiri: copilăria sa că băiat englez fără tată, masacrul la care a fost martor și rana pe care nu mai ține minte cum a căpătat-o ca tânăr ofițer în război și, mai presus de toate, dragostea vieții sale, devastatoare, pentru o italiancă, „L”, cunoscută în timpul războiului. Profund tulburătoare și scrisă cu măiestrie, Acolo unde îmi bate inima de Sebastian Faulks este o cronică a secolului XX, o dramă impresionantă despre nebunia războiului și despre puterea iubirii, la fel de „convingătoare și de vie că toate textele cu care ne-a obișnuit autorul de la Cântecul păsărilor încoace” (The Guardian).     „Sebastian Faulks scrie că un Hemingway modern, adăugând poveștii sale umor, dragoste și drama într-un mod care depășește alte scrieri similare... Acolo unde îmi bate inima ar putea fi una dintre cele mai bune creații despre iubirea pierdută în război, în rând cu Casablanca și Fiesta.” - BookReporter     „O privire fascinantă asupra legăturii intime dintre iubire, război și memorie.” - Kirkus     Fragment din romanul "Acolo unde îmi bate inima" de Sebastian Faulks:       „Într-o dimineață, am hotărât să merg cu Bill Shenton ca să văd exact cât de aproape era aliniamentul inamicului. După părerea mea, cam la șaptezeci de yarzi.      Sună a acțiune sinucigașă, și poate chiar era. Cu siguranță nu se recomandă ca un ofițer să ia cu el un subofițer cu experiență și valoarea lui Shenton, dar eram satul de reguli. Nu scria nicăieri că nu pot ordona o patrulă. Taylor-West, bunăoară, ar fi aprobat ideea de a-l ține pe inamic în suspans, iar eu ajunsesem într-o stare când orice era de preferat vieții pe care o duceam.     Era acea perioadă a zilei când, printr-un aranjament tacit, nu se trăgea, când trupele de avangardă erau înlocuite și plecau în spatele liniilor să se odihnească. Ideea era să aflăm unde se aflau precis nemții cei mai apropiați, ca să le transmitem poziția către artileria noastră, dar eram conștienți că pe parcurs puteau apărea unele incidente — putin „sport", cum se exprimă Bill Shenton.     Nu-mi este foarte clar ce s-a întâmplat după aceea. Mulți ani am încercat degeaba să-mi lămuresc o secvență de evenimente în care timpul parcă s-a aflat în colaps.     Iată ce-mi aduc aminte:     Am coborât în ued și am început să mergem. Pereții canalului erau armați natural de rădăcinile verticale ale copacilor rupți de pe pământul de sus; culoarul de trecere ni se părea sigur și indestructibil. Amândoi căram câte un sac cu grenade. Eu făcusem rost de un pistol de ofițer și i-l dădusem lui Bill.     O ploaie de iarnă târzie se scurgea peste capetele noastre în timp ce înaintam. După câteva minute, am auzit cum deasupra se făcea curățenie. O grămadă de excremente căzu chiar în fața noastră, aruncată din lighean. La urechile noastre ajunse un cântec fredonat încet în germană.     Mi-a venit ideea că puteam să prindem un neamț în timp ce-și făcea nevoile și să-l ducem înapoi în liniile noastre. Puteam afla de la el din ce unitate făcea parte și ce alte regimente se aflau prin preajmă. Dacă mai mergeam vreo zece minute prin ued, probabil că aveam să ajungem la comandamentul unei companii inamice. Iar dacă fluturăm un steag alb, spuneam adio războiului, precum nemții somnoroși de la Dormitor. Aveam să primim supă de mazăre, cârnați și pâine neagră, apoi, după ce un camion ne ducea până la un Stalag  îndepărtat din Vaterland, șosete de la Crucea Roșie și seri de concerte.     Am găsit un neamț tânăr, fără cămașă, care încerca să se spele; rupea frunze de pe o plantă cățărătoare de pe peretele canalului ca să-și șteargă cu ele noroiul de pe piept.      „Nu face asta, băiete", zicea domnul Armitage plesnind marginea catedrei cu rigla ținută în mâna sănătoasă.      Prin aerul umed răsună vuietul bombardierelor inamice care treceau peste liniile noastre spre port.     „Sa te predai inamicului?" spunea Taylor-West. „Vei fi împușcat în zori, chiar dacă asta e ultimul ordin pe care trebuie să-l dau."     Mi-am încleștat mâna pe patul pustii. Garda trăgaciului îmi apăsă pielea ca un sloi de gheață. Puștile te rănesc întotdeauna la degete, iar dacă porți mănuși nu  simți cum trebuie când declanșezi percutorul.” Citește mai puțin...