Brusc, de lângă ușă, am auzit un zgomot slab, ca un declic, urmat de un păcănit sau două pe podea. Un imens fior nervos mă străbătu, părând să-mi urce de-a lungul sirii spinării și ajungând până la ceafă; pentru că tocmai fusese rupt sigiliul cu care asigurasem ușa.
Acolo era ceva. Nu puteam vedea ușa; cel puțin vreau să spun că ar fi fost imposibil să afirm cât din ea distingeam cu adevărat și cât îmi era furnizat de imaginație. Am reușit s-o văd, doar ca o continuare a pereților de culoare cenușie... Iar atunci mi s-a părut că un lucru întunecat și nedeslușit se mișcă și se vălurea acolo, printre umbre.
