Sentimentul iubirii in opera unor poete ilustre

Iubirea, spune Vasile Pavelcu, nu este efemeră sau eternă prin natura ei; ea este una sau alta prin natura omului  care     o trăiește, prin nivelul intelectual și moral, prin întreaga per- sonalitate a acestuia.
Citește tot rezumatul cărții Sentimentul iubirii in opera unor poete ilustre... De aici rezultă și marea răspundere a omului angajat într-o relație de dragoste. Este o mare rătăcire a spiritului aceea de a încerca deter- minarea naturii sentimentului de iubire ca atare. Unii îl găsesc de natură divină și sublimă: iubirea este fixată în tipare ideale personificate în cupluri ca: Tristan și Isolda, Dante și Beatri- ce, Petrarca și Laura, Guido Cavalcanți și Giovanna (Monna Vanna), Boccaccio și Fiammetta; alții îl detesta ca o călamiță- te, catastrofă, nenorocire, otravă, intoxicație, delir, sau realitate tristă și dureroasă. Adevărul este că Iubirea nu există; există numai oameni care iubesc; ca orice sentiment, iubirea exprimă structura personalității umane, dar nu a individului, ci a unui cuplu. Sunt atâtea iubiri câte perechi se iubesc. Sentimentul cu același nume variază ca nivel, complexitate, stil, mod de mă- nifestare etc. Cu cât nivelul afectiv este mai înalt, cu atât este mai mare și gradul nostru de stăpânire asupra lui; el încetează de a fi fruct al întâmplării și fatalității. Fragment din carte: "Aceste patru poezii franceze ale dnei H. Papadat-Bengescu care urmează, apar în urma solicitării revistei „Familia”, dar pe răspunderea mea. Sunt 16 ani de când marea scriitoare mi-a încredințat trei caiete de versuri, pe care le-am citit cu o emo- ție și admirație împărtășite de toți ascultătorii, de sensibilitate felurită, ce s-au perindat de vreo doi ani la lecturile noastre zilnice și duminicale, critici sau poeți, scriitori mături sau de nouă emisiune și înclinați deci mai mult spre tehnică decât spre sentiment. Autoarea „Apelor adânci”, și a lui „Don Juan”, adică a unei proze lirice exaltate se arată, cum era și natural pentru acea vreme, o mare poetă din linia romantismului. Am reținut că- iețele în intenția de a le publica; am așteptat ocazia, care nu mi s-a prezentat niciodată pentru că am așteptat-o și n-am provocat-o. În acest timp, evoluția talentului scriitoarei s-a desfăcut din lirismul și impresionismul inițiale, pentru a se îndrepta spre marea creație epică, adică în sensul destinului însuși al prozei... Am avut astfel „Balaurul”, „Fetița”, „Sânge”, trilogia de ro- mâne din ciclul „Hallipilor” și acum în urmă, „Logodnicul”, adică cele mai înalte piscuri ale literaturii noastre epice, nu însă ale epicului pur cum e la Rebreanu, de pildă, ci ale unui epic afișat de ascuțișul unei lucidități incomparabile. Într-o epocă în care autorii de vechi poetici literare frecate anual cu benzină și administrate cu zel se îmbulzesc la ușile Academiilor, ale premiilor naționale, ale recompenselor pu- blice, scriitorul contemporan, poate, cel mai mare al neamului nostru a trăit departe de recunoaștere oficială și de curentele  ce străbat în adâncimea maselor populare, și și-a văzut piesele refuzate la Teatrul Național de comitete de incompetență reu- nite solemn și cărțile uitate prin săltărele editorilor. A răzbunat-o doar prețuirea unanimă a tuturor criticilor de răspundere de după război și primirea făcută în urma „Logodnicului”, dovedește că și generația tânără a criticilor împărtășește părerea noastră a celor mai vechi, ca operă epică  a Hortensiei Papadat-Bengescu intră în compoziția armăturii noastre spirituale ca un element de cristalizare. Uitate într-un fund de saltar, vreo cincisprezece ani, în- tâmplarea a făcut să scot aceste poezii și să le citesc unui nou auditor trecut prin ermetism și revenit poate spre expresia unei sensibilități mai sumare și mai directe. Impresia din 1920 s-a regăsit întreagă și în ascultătorii din iarna aceasta și în consti- înta mea critică. Iată pentru ce, până la destine mai prielnice, pe care le aștept încă dar nu le provoc, am cerut scriitoarei au- torizația de a da „Familiei” patru din poeziile sale, alese anume în „moduri” deosebite. Un fragment din „Ete sensuel”, de un lirism despletit și pagân, de o intensitate senzuală ce egalează primele versuri ale Contesei de Noailles, „Le serpent verț”, o picătură de otravă corozivă, de vigoare strânsă în vârf de stilet, egală cu cele mai bune poezii ale lui Baudelaire; „Chanson lasse” și „La main”, de tonalitate medie, de emoție învăluitoare, cu lamentul și me- lancolia poeziilor lui Șamain și Henri de Regnier. Puținii cititori de poezie și prețuitori de valori absolute vor găsi, cred, în aceste versuri, lipsite de altfel de rafinamentul tehnic al ultimului deceniu, emoția pe care am găsit-o noi cu toții, la Sburătorul în fața patetismului liric al mării poete (...) - Hortensia Papadat-Bengescu poeta de E. Lovinescu Diversitatea operei Hortensiei Papadat-Bengescu, ilustra fondatoare a romanului românesc de analiză, (poeme, teatru, nuvele, romane, publicistică) nu i-a  adus  totuși  popularită- te, o parte a criticii rămânând și ea reticentă. Posteritatea i-a recunoscut însă contribuția decisivă la modificarea structurii epicii tradiționale, atât în nuvelă cât și în capodopera sa „ciclul Hallipa”. Marea însemnătate a scriitoarei decurge din moder- nitatea, atât de viziune, cât și de artă literară." Citește mai puțin...