Ultimul politist

    Câștigător al Premiului Edgar, una dintre cele mai importante distincții ale genului     Ce rost mai are să rezolvi crime când oricum toată lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confruntă cu această întrebare din momentul în care ciocnirea Pământului cu un asteroid devine iminentă.
Citește tot rezumatul cărții Ultimul politist...     Ultimul polițist înfățișează în culori fascinante atmosfera preapocaliptică din Statele Unite: economia se prăbușește, recoltele zac pe câmpuri, lăcașurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor își părăsesc slujbele. Însă Hank Palace rămâne la datorie, anchetând un caz de spânzurare dintr-un oraș în care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici însă pare să fie vorba despre cu totul altceva...      Fragment din romanul "Ultimul polițist" de Ben H. Winters:       „Mă îndepărtez la volanul autoturismului Impala și mă gândesc la interviul lui Tolkin, imaginându-mi-l pe Peter Zell în seara aceea. E 3 ianuarie, e marți, iar el a venit de la lucru și s-a așezat în livingul său anost, privind la ecranul mic al televizorului.     Pe 2 ianuarie, asteroidul 2011GVI, cunoscut drept Maia, ieșise din conjuncția sa cu Soarele, devenise din nou observabil de pe Pământ și era în sfârșit îndeajuns de aproape și de luminat pentru ca oamenii de știință să-l vadă clar, să adune noi informații, să știe. Datele de la telescoape curgeau una după alta, fiind compilate și procesate într-un singur centru, Jet Propulsion Lab, laboratorul NASĂ din Pasadena, California. Probabilitatea producerii acestui eveniment era, în luna septembrie, de cincizeci la sută; acum lucrurile urmau să se lămurească; fie ajungea de sută la sută, fie scădea la zero.     Iată-l deci pe Peter Zell așezat pe canapeaua din livingul său, cu ultimele articole despre asteroid împrăștiate în fața lui, ascultând toată partea științifică a discursului și așteptând cu emoție analiză finală, arzând de nerăbdare să afle răspunsul predicțiilor și al rugăciunilor, să știe dacă răspunsul va fi da sau nu.     CBS a câștigat războiul pentru dreptul de a transmite în direct. Era sfârșitul lumii, se prea poate, dar dacă mai rămăsese vreo șansă, s-ar fi putut înfrupta din audiența aceea timp de ani buni. În deschidere fusese o emisiune întreagă dedicată inginerului-șef de la JPL, Leonard Tolkin, personajul care superviza ultimele analize.     — Eu voi fi acela care vă va da veștile bune, îi promisese el lui David Letterman cu trei săptămâni mai deyreme, zâmbind strâmb.     Era palid, cu ochelari, îmbrăcat într-un halat alb, era astronomul în care guvernul își pusese toate speranțele.     În colțul din dreapta jos al ecranului puseseră o numărătoare inversă, în timp ce pe ecran se succedau imagini ale lui Tolkin mergând pe holurile institutului, mâzgălind coloane de calcule pe o tablă, șușotind cu subordonații săi, adunați în jurul unor ecrane de computer.     Iată-l pe omul acela micuț și dolofan, pe singuraticul Peter Zell în livingul său, privind în liniște, înconjurat de tăieturile sale din ziare, cu ochelarii lăsați în jos pe nas și cu mâinile pe genunchi.     Se intră în direct, iar gazda este prezentatorul Scott Pelley, un tip cu o bărbie pătrată, cu păr cărunt și cu o gravă, solemnă, compusă parcă special pentru televiziune. Pelley privește, în numele întregii planete, cum Tolkin iese de la întâlnirea decisivă cu savanții săi, purtând un teanc de dosare sub braț. Își scoate ochelarii cu ramă îngustă și începe să plângă.     În acest moment, în timp ce conduc încet în direcția Somerset, încerc să-mi aduc aminte de sentimentele oricui altcuiva, încercând să-mi dau seama ce simțise Peter Zell în momentul anunțului. Pelley se apleacă empatic în față și pune întrebarea stupidă pe care o aștepta întreaga planetă:     — Deci, domnule Tolkin, ce opțiuni avem?     Dr. Leo Tolkin îi răspunde tremurând, foarte aproape, să izbucnească în râs:     — Opțiuni? Nu avem nicio opțiune.” Citește mai puțin...