Teologia refomatorilor

Teologia reformatorilor reușește să articuleze percepția pe care o aveau despre propria teologie cei cinci stâlpi ai Reformei: Martin Luther, Ulrich Zwingli, Jean Calvin, Menno Simons și William Tyndale.
Citește tot rezumatul cărții Teologia refomatorilor... Autorul reface contextul activității lor, surprinzând climatul spiritual al epocii. Apoi conturează portretul fiecărui reformator în parte și al teologiei sale, cu accent pe aspectele care au contribuit la efortul comun de reformare. Timothy George detaliază prețioasele contribuții pe care acești bărbați le-au avut pe teme care, din punct de vedere istoric, reprezintă piloni de bază ai credinței creștine: Biblia, persoana lui Isus Cristos, mântuirea, Biserica și lucrurile de pe urmă. Miza nu e doar de a documenta teologia acestor reformatori, ci și de a ajuta Biserica din zilele noastre să înțeleagă mai limpede și mai riguros datoria pe care o au în prezent cei care sunt credincioșii singurului Dumnezeu adevărat. "La fel ca mulți alți profesori, am pus Teologia reformatorilor de Timothy George pe lista lecturilor obligatorii, încă de la data primei publicari – deoarece este clară, de încredere, onestă istoric și densă teologic. Acum, o carte care oricum era deja bună devine și mai bună în această ediție revizuită și adăugită. Pentru profesori, studenți și chiar pentru publicul cititor mai larg, este cea mai potrivită pregătire pentru aniversarea a 500 de ani de la debutul Reformei protestante." (Mark Noll – profesor de istorie, University of Notre Dame)   Timothy George a fost decan la Beeson Divinity School din cadrul Samford University, încă de la fondarea școlii, în 1988. A scris peste 20 de cărți și este editor general al Reformation Commentary on Scripture. Face parte și din consiliile editoriale consultative ale unor publicații precum Christianity Today, First Thing și Books & Culture. Pastor ordinat, George este totodată și președintele Comisiei pentru Doctrina și Unitate Creștină a Alianței Mondiale Baptiste.      Fragment din volumul "Teologia refomatorilor" de Timothy George:       „Omul dindărătul mitului       Puține personalități din istoria creștinătății au fost atât de prețuite sau disprețuite precum Jean Calvin. Majoritatea creștinilor, inclusiv mare parte a protestanților, știu doar două lucruri despre el: Calvin credea în predestinare și l-a trimis pe Servetus la rug. Din aceste două afirmații, ambele adevărate, se dezvoltă o imagine caricaturală, frecvent întâlnită, de mare inchizitor al protestantismului, tiranul crud din Geneva, un individ urzsuz, înăcrit și profund inuman.     Această imagine distorsionată își trage rădăcinile, în parte, chiar din vremea lui Calvin, când nu era nicidecum iubit de toată lumea. De pildă, în 1551, când canonicii catedralei din Noyon, orașul natal al lui Calvin, au primit vestea morții reformatorului, au sărbătorit și au dat mulțumiri lui Dumnezeu pentru că l-a luat din mijlocul lor pe celebrul eretic. Dar bucuria lor n-a durat prea mult, căci au descoperit că zvonul despre moartea era fals. Au fost nevoiți să-l mai suporte încă 13 ani pe Calvin! În 1577, Jerome Bolsec, protestant revenit în sânul Bisericii Catolice, a publicat un atac abject la caracterul lui Calvin. Bolsec îl descria pe Calvin nu doar ca fiind arogant și irascibil — cum, de fapt, și era — ci și ca bețiv, adulter și homosexual — învinuiri de care sigur nu se face vinovat. Recurgând la o evidență lovitură sub centură, Bolsec mai susținea și că suferința cronică a lui Calvin ar fi fost osânda lui Dumnezeu; „păduchii și viermii care-i mișunau pe tot trupul" erau pedeapsa pentru erezia sa. Nici modernii care-l detesta pe Calvin n-au fost mai blânzi cu el. Liberalismul de secol XIX a văzut în persoana lui Calvin „marea fantomă neagră, un om rece, sumbru, insensibil, repezit... nimic bun nu emana din persoana lui". Pentru numeroși creștini de azi, Calvin este scheletul stânjenitor pe care ar prefera să-l țină ferecat în dulapurile istoriei. Mi s-a spus că, uneori, astfel de urmași decepționați ai Reformei stau în fața celebrei statui a lui Calvin din Geneva și aruncă ouă spre chipul sobru care îi privește de sus.     La polul opus calvinofobiei stă, la fel de distorsionată, calvinolatria. În 1556, reformatorul scoțian John Knox descria Geneva lui Calvin drept „cea mai desăvârșită școală a lui Cristos care a existat vreodată pe pământ de la apostoli încoace". Alții au mers până acolo încât să-l înfățișeze pe Calvin nu doar ca pe cel mai mare dascăl al doctrinei creștine după Pavel, ci și ca pe o călăuză aproape infailibilă în toate sferele activității umane, de la artă și arhitectură, la politică și economie. Fără umbră de îndoială, cea mai cunoscută încercare de a prezenta „un Calvin fără hibe" este biografia clasică scrisă de Emile Doumergue, care a apărut în șapte volume în folio, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Doumergue a produs ceea ce va rămâne, cu certitudine, cea mai completă și detaliata biografie a lui Calvin scrisă vreodată. Dar, în ciuda calităților acestei lucrări impresionante, ea rămâne în esență un exercițiu de hagiografie. Sub pana lui Doumergue, Calvin arată prea bine ca să fie credibil, iar sub cea a lui Bolsec e prea diabolic ca să fie om. Nu contribuim cu nimic la adevărul istoric nici dacă-l înfățișăm pe Calvin de o bunătate angelică, nici dacă îl portretizăm de o răutate diabolică. A fost, așa cum declară Luther cu privire la orice creștin, un păcătos și în același timp un sfânt." Citește mai puțin...