Stapanii nordului. Seria Ultimul regat. Vol.3

    Stăpânii nordului este al treilea roman din seria de succes Ultimul regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istoriei Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale“ (The Observer), serie care a stat la baza unui excepțional serial de televiziune realizat de BBC.
Citește tot rezumatul cărții Stapanii nordului. Seria Ultimul regat. Vol.3...     Este anul 878. Uhtred, fiul unui nobil din Northumbria, i-a ajutat pe saxonii din Wessex să-i învingă pe danezii invadatori. Eliberat de loialitatea față de regele victorios și nerecunoscător Alfred, se îndreaptă spre casă pentru a-și salva sora vitregă, ținuta prizonieră de Kjartan cel Crud. Speranța lui Uhtred stă în sabia sa, Respirația-Șarpelui, aliați fiindu-i Hild, o călugăriță saxonă fugară, și Guthred, un rege căzut prizonier. Rebeliunea, haosul și trădarea îi așteaptă în nord, forțându-l pe Uhtred să se întoarcă la cel alături de care a luptat înainte: Alfred cel Mare.     Bernard Cornwell scrie un roman istoric și de aventuri excepțional, un roman despre curaj, trădare, datorie, devotament, măreție, dragoste și lupta, așa cum se văd prin ochii unui tânăr războinic, a cărui loialitate este împărțită între două lumi.      Fragment din romanul "Stăpânii nordului" de Bernard Cornwell:       „Regelui nu-i plăcea de mine. Niciodată nu-i plăcuse. Uneori, mă ura, dar îi făcusem multe servicii. Servicii însemnate, pentru care nu mă răsplătise deloc pe potriva meritelor mele. Cinci hide îmi dăduse, în vreme ce eu îi dăruisem un regat. Și, totuși, acum îi datorăm libertatea și nu înțelegeam de ce făcuse gestul acesta. Afară de faptul că Hild îi înălțase o mănăstire și că el își dorise asta, și mai dorea ca fata să se pocăiască; lucrurile acestea păreau să aibă un sens, chiar dacă unul ciudat. Cum-necum, el mă salvase. Întinsese mâna și mă smulsese din sclavie și mi-am zis că, la urma urmei, fusese generos. Dar mai știam că urma să fie un preț de plătit. Alfred nu s-ar fi mulțumit doar cu salvarea sufletului lui Hild și cu o nouă mănăstire. El avea nevoie de mine.     - Am sperat să nu mai văd niciodată Wessexul, am spus.     - N-ai încotro, trebuie să-l vezi, făcu Ragnar, pentru că am jurat să te aduc înapoi. Plus de asta, nu putem rămâne aici.     - Asta așa e, am fost de acord.     - Kjartan va fi aici mâine în zori cu o sută de oameni, spuse Ragnar.     - Chiar cu două sute, l-am corectat.     - Deci, trebuie să plecăm, propuse el, apoi rămase pe gânduri. Zici că-n Iutlanda-i o comoară?     - Da, o comoară mare, interveni Finan.     - Credem că e-ngropată sub o colibă de stuf, am adăugat, și păzită de o femeie și trei copii.     Ragnar privi prin ușă, către locul unde câteva scântei se ridicară printre cocioabele construite lângă castrul roman.     - Eu nu pot merge în Iutlanda, grăi el, domol. Am depus un jurământ că te voi duce înapoi îndată ce te găsesc.     - Dar poate merge altcineva, am sugerat. Ai două corăbii acum. Iar Sverri ne va spune unde-i comoara, dacă-l băgăm bine în sperieți.     A doua zi, în zori, Ragnar le porunci celor doisprezece danezi ai lui să plece cu Neguțătorul pe mare. Comanda corabiei căzu în sarcina lui Rollo, cel mai bun cârmaci al lui Ragnar, iar Finan se rugă să meargă și el cu Rollo; fața scoțiană, Ethne, îl însoți pe Finan, care purta acum zale și scut și avea o sabie lungă prinsă la cingătoare. Sverri fu legat de una dintre băncile Neguțătorului, și, pe când corabia părăsea țărmul, l-am văzut pe Finan izbindu-l, cu sete, cu biciul care ne brăzdase și nouă spinările atâtea luni.     Neguțătorul plecă, iar noi i-am luat pe sclavii scoțieni peste rău, la bordul corăbiei stacojii, și i-am eliberat pe malul nordic. Erau înspăimântați și nu știau ce să facă, așa că le-am dat câțiva bănuți luați din cutia ferecată a lui Sverri și le-am zis să meargă mai departe, cu marea în dreapta lor, și, cu puțin noroc, aveau să ajungă acasă. Mult mai probabil era însă să fie capturați de saxonii din cetatea Bebbanburg și vânduți înapoi în sclavie, dar noi nu puteam împiedica asta. I-am lăsat, am împins corabia stacojie de la țărm și am pornit spre mare.     În urma noastră, acolo unde vetrele focurilor noastre încă fumegau, pe vârful dealului Gyruum, apăru un pâlc de călăreți, cu zale și coifuri. Se înșirară pe creastă, și câțiva dintre ei porniră în galop peste mlaștina sărată, ca să ajungă la bancul de pietriș, dar era deja prea târziu. Ne îndreptăm, pe valurile refluxului, către întinderea mării și, privind în urmă, i-am zărit pe oamenii lui Kjartan și am știut că aveam să îi revăd, apoi Focul Dragonului urmă cotul răului, și vâslele izbiră apă, iar razele soarelui străluceau, în undele mici, în chip de mii de vârfuri de suliță; un vultur pescar zbură pe deasupra noastră, mi-am înălțat capul în bătaia brizei și am plâns. Erau lacrimi de fericire pură.     Ne-a luat trei săptămâni să ajungem la Lundene, unde am plătit argint danezilor care vămuiau fiecare corabie ce plutea în susul răului, și după alte două zile am fost la Readingum, unde am tras pe plaja Focul Dragonului și am cumpărat cai din banii lui Sverri.” Citește mai puțin...