Doctorul și sufletul. Bazele logoterapiei și analizei existențiale. Zece teze cu privire la persoană Considerată una dintre cele mai remarcabile contribuții la gândirea psihologică din ultimii 50 de ani, Doctorul și sufletul supune marele feonomen al vieții la o nouă evaluare.
În această lucrare clasică, renumitul psihiatru vienez Viktor E. Frankl, fondatorul școlii de logoterapie, scoate în evidență faptul că libertatea de voință a omului și asumarea responsabilității constituie adevărata bază a acțiunii umane indiferent de circumstanțele în care ne-am afla. Credința necondiționată în sensul necondiționat al existenței este mesajul autorului către cititor, concluzionează American Journal of Psychotherapy. Un alt mesaj, mai mult o pledoarie, este demitologizarea psihoterapiei și reumanizarea medicinii, care ar fi posbile dacă, susține Frankl, "psihoterapia, pentru a face față multidimensionalității sarcinilor ei, s-ar întoarce la medicina generală, din care a emigrat odată cu Freud". Valoarea și semnificația conceptelor fundamentale prezentate în Doctorul și sufletul sunt dublate de puternicile convingeri personale și numeroasele sfaturi practice și studii de caz, ca și de experiența sa clinică de neurolg și psihiatru. Dar și de experiența personală din lagărele de concentrare naziste în care a fost deportat. Frankl a luat cu el în lagăr manuscrisul acestei cărți, dar i-a fost confiscat. L-a refăcut din memorie la Auschwitz pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. L-a publicat după eliberare, sub titlul Doctorul și sufletul, afirmând că își datorează supraviețuirea atât ideilor care stau la bază cărți, cât și determinării de a reface manuscrisul confiscat. Mulți consideră că Doctorul și sufletul completează și elucidează unele dintre ideile prezentate în lucrarea Omul în căutarea sensului vieții, cea care l-a făcut celebru și pe care revista Time a inclus-o între cele mai influente zece cărți ale Americii. De ce să-l citim pe Viktor Frankl? De ce sunt cărțile lui considerate lecturi obligatorii? Răspunsul îl găsim poate în replică cu care își sintetiza opera: "Sensul vieții mele este acela de a-i ajuta pe alții să și-l găsească pe al lor." - Ioana Barzeanu Fragment din cartea “Doctorul și sufletul” de Viktor E. Frankl: “Asistarea medicală sufletească nu este, bineînțeles, un substitut al asistării sufletești propriu-zise, care este și rămâne cea clericală; dar este o situație compulsivă care îi cere medicului să acorde asistența medicală sufletească. “Pacienții sunt cei care ne pun în fața acestei misiuni." (Gustav Bally). “Psihoterapia depinde mult prea des de asistarea sufletească” (W. Schulte); deoarece “psihoterapia... este în mod inevitabil, chiar și atunci când nu știe și nici nu vrea să știe aceasta, întotdeauna, într-un fel, asistare sufletească... Deseori ea trebuie să recurgă în mod expres la intervenții... de asistare sufletească (A. Girres). “Fie că-și dorește sau nu, în nevoile vieții, astăzi doctorului i se impune frecvent să dea sfaturi în afara bolilor în locul îndrumătorului spiritual” și “nu se poate schimba faptul că astăzi, omul, lovit de mizeriile vieții, caută în mai mare măsură sfătuitorul experimentat în medic decât în îndrumătorul spiritual” (H.J. Weitbrecht); deoarece “migrarea occidentalului de la îndrumătorul spiritual spre neurolog”, cum spunea Victor E. V. Gebsattel, este o stare de fapt, în fața căreia îndrumătorul spiritual nu are voie să se zăvorâscă, și o cerință pe care neurologul nu are voie s-o refuze. El își reține o fariseică bucurie de râul altuia atunci când pacientul nu găsește calea spre preot. Dacă gândindu-se la nevoia sufletesc-spirituală a unui necredincios, s-ar bucura fariseic de râul celuilalt și și-ar zice: dacă ar fi credincios, ar găsi refugiu la preot. În principiu, pentru logoterapie existența religioasă și existența ireligioasă sunt fenomene coexistente, cu alte cuvinte, față de ele logoterapia păstrează o atitudine neutră; deoarece logoterapia este un curent al psihoterapiei și - cel puțin potrivit legii austriece a medicilor - psihoterapia poate fi exercitată numai de către medici. Și chiar dacă nu ar exista alt motiv, în virtutea jurământului lui Hipocrate pe care l-a depus ca medic, el trebuie să aibă grijă ca metodică și tehnica sa terapeutică să se aplice oricărui bolnav, fie el credincios sau necredincios, și să rămână aplicabile de către oricare medic, indiferent de concepția sa personală despre lume.”
