Stele si gheata Vol.1. Carari pe gheata

În nemărginirea spațiului, stelele se nasc, ard atât cât le este lor îngăduit să ardă, apoi se sting. Iar când se sting, iau cu ele în noapte toate acele lumi pe care lumina și căldura lor le-au hrănit pe bolovanii care roiesc în jur.
Citește tot rezumatul cărții Stele si gheata Vol.1. Carari pe gheata... Nimic nu trăiește la nesfârșit. Totul trebuie să piară.   Când apăsarea acestui adevăr este pe umerii tăi, pentru că lumea ta este pe marginea abisului, iar puterile îți sunt prea mici pentru a lupta cu o astfel de soartă, acceptarea este ultima încercare.   În fața acestei încercări găsim două națiuni care împart o lume de gheață, fiecare văzându-și de drumul ei. În zilele cele de pe urmă, viețile puținilor martori ai agoniei stelei îmbracă hainele luptei pentru ultimele fărâme de demnitate.   Fragment din volumul „Stele și gheață Vol.1. Cărări pe gheață" de Alexandru Lamba:   "Titanul din spate se ridică și făcu trei pași, ajungând lângă cel bătrân. Chiar și cu defocalizarea ciudată și cu punctele care jucau necontenit, Theru-Tin fu impresionat când îi văzu unul lângă altul. Dacă toți cetățenii imperiului s-ar fi așezat în șir, ei doi ar fi stat la capete. Bătrânul, adus de spate, mărunțel și uscat de vreme, ar fi rămas ultimul, în vreme ce tânărul, ieșit din comun de înalt și masiv, cu spatele lat și brațele vânjoase, ar fi fost în frunte. Oricare altul și-ar fi găsit loc între ei doi. Însă, deși îi despărțeau vârsta și statură, îi lega suferința care li se citea pe chip. Pentru că acei doi titani erau marele vizir și împăratul Atlan-Tidei. Iar suferința lor era neputință. Împăratul purta uniformă militară, mantie lungă și pe cap coiful-coroană, cu cele șapte simboluri strălucitoare, care parcă încercau să-i lumineze fata. Fără succes. Oricine își îndreptă ochii spre el întâmpină privirea, fie și așa, ștearsă de neclaritatea holoproiectorului, rămânea pentru o clipă pironit de groază. Theru-Tin îl mai văzuse - niciodată în carne și oase, și de fiecare dată se înfiorase. Avea pielea și părul albe, fruntea cutată, ca la bătrâni, ochii adânciți în orbite, pe jumătate închiși, fata brăzdată riduri, mereu schimonosită ca de osteneală, niciodată luminată de vreun zâmbet. Ca și când ar fi vrut să o ascundă, șuvițe albe îi atârnau în dezordine până peste bărbie, traversându-i pleoapele încercănate dintre care răzbătea abisul. Prin ce chinuri trecea acel tânăr, nimeni nu avea știință. Trupul său, deși înalt și vânjos, arătă bolnav, vlăguit, ca de o prea lungă boală, într-o resemnată așteptare a morții. Era, vezi bine, fiul tatălui său. Și era atât de tânăr, totuși atât de îmbătrânit. Titanul de lângă el, singurul de care împăratul nu se despărțea niciodată, își pierduse de multă vreme vederea. Și încă de și mai multă vreme, numele. Dinainte ca Ultimul să se fi născut." Citește mai puțin...