Am nevoie de pace

În 2012, Bana era unul dintre sutele de mii de copii obișnuiți din Alep, cu o familie numeroasă, pasiuni și prieteni. Însă, într-o zi, din cer au început să cadă bombe și totul s-a schimbat.
Citește tot rezumatul cărții Am nevoie de pace... Povestea cutremurătoare a Banei, completată de scrisorile mamei sale, nu este doar povestea unei familii distruse de război, ci perspectivă extrem de emoționantă a unui copil asupra uneia dintre cele mai mari crize umanitare din istorie. În Bătălia de la Alep, Bana și-a pierdut cea mai bună prietenă, școală, căminul și patria. Însă, asemenea lui Anne Frank, Malalei Yousafzai și milioanelor de copii anonimi mutilați de război din toată lumea, Bana a învățat că în infern nu trebuie să-ți pierzi niciodată speranță. Aceasta este povestea ei, o poveste despre supraviețuire și despre moarte, devenită fapt cotidian într-o lume nu foarte îndepărtată, pe care abia dacă o cunoaștem. Născută în Alep, Siria, în 2009, Bana Alabed este, în prezent, cea mai tânără activistă pentru pace din lume, devenind cunoscută pe plan internațional pentru postările sale de pe Twitter despre ororile războiului din Alep. În decembrie 2016, familia ei a fost evacuată în Turcia, unde încearcă acum să își clădească o viață nouă. Fragment din cartea "Am nevoie de pace" de Bana Alabed": ""Sunteți bine? Sunteți bine? Sunteți bine?”   Când a căzut prima bombă mare, nu știam despre ce era vorba. Era o zi obișnuită, iar eu și Mohamed eram la bunica Samar și la bunicul Malek. Ei stăteau cu noi ziua, când mami era la școală, iar Baba, la serviciu. Mamei îi plăcea mult la facultate și învață ca să se facă avocat, că Baba. Mie îmi plăcea să mă prefac că mă duc și eu la facultate și mă pregăteam pentru examene colorând pe caiete. Stăteam pe jos și mă jucam cu păpușile. Cel mai mult îmi plăceau două: una era înaltă cât mine și purta uniformă, pentru că se ducea la școală, iar cealaltă era un bebeluș cu rochie roz. Mohamed se țâra de-a bușilea pe Iangă mine și râdea de fiecare dată când mă prefăceam că păpușile discută între ele și vorbeam pe diferite voci, ceea ce și făceau când, dintr-odată, BUM! A fost cel mai puternic sunet pe care l-am auzit în viața mea, atât  de puternic, că îl simțeai în tot corpul, nu doar îl auzeai. Zgomotul și sperietura m-au făcut să mă simt de parcă aș fi fost făcută din jeleu. Nu știam ce să facem, pentru că nu știam ce se întâmplă. Mohamed a început să plângă și Nana Samar a venit în fugă din bucătărie. — Haideți, haideți! Plecați de Ianga geamuri! Am fugit cu toții în bucătărie, unde nu existau geamuri. Am întrebat-o pe Nana de unde a venit zgomotul acela asurzitor și de ce a trebuit să fugim. Mi-a răspuns că a căzut o bombă undeva în Alep. — Ce este o bombă? am întrebat-o. Mi-a răspuns că era ceva care aruncă lucrurile în aer. M-am gândit la ceva groaznic: dacă îi aruncase în aer pe mami și pe Babă? Am încercat să nu mă mai gândesc la asta, dar n-am reușit. Simțeam că tremur pe dinăuntru și îmi venea să plâng, dar nu am plâns. Mama întotdeauna îmi spunea că sunt puternică și curajoasă, chiar și înainte să înceapă războiul. Îmi spunea că Dumnezeu mă făcuse așa. Ceea ce era un mare noroc, pentru că aveau să urmeze multe cazuri în care trebuia să fiu puternică și despre care încă nu știam. După ceva timp am auzit ușa de la intrare, iar apoi mami a intrat fuga în bucătărie și ne-a strâns în brațe.” Citește mai puțin...