Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate

Omenirea, privită ca specie biologică, pare să-și fi pierdut firescul instinct de conservare. Un râu cu mai multe chipuri amenință dezvoltarea noastră și, în același timp, e tocmai rezultatul acestei dezvoltări: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competiția umană acerbă, atrofierea simțurilor, degradarea genetică, ruptura de tradiție, receptivitatea la îndoctrinare și cursa înarmărilor.
Citește tot rezumatul cărții Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate... Aceste opt păcate capitale sunt analizate cu finețe de Konrad Lorenz, unul dintre marii savanți ai secolului XX. Orice pericol își pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sunt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper și cred că această cărticică va contribui puțin la diminuarea pericolelor ce amenință omenirea. - KONRAD LORENZ Fragment din carte: "II SUPRAPOPULAREA În mod normal, în organismele individuale nu se întâlnesc circuite cu o conexiune inversă pozitivă. Doar viața în ansamblul ei își poate permite o asemenea lipsă de măsură, fără ca acest fapt să conducă deocamdată la consecințe nefaste vizibile. Viața organică s-a integrat ca un baraj ciudat în curentul disipat al energiei cosmice, ea „mănâncă" entropie negativă, acaparează energia și crește datorită ei, fiind capabilă tocmai în urma acestei creșteri să acapareze din ce în ce mai multă energie, și aceasta cu atât mai repede cu cât a reușit deja să preia mai multă energie. Faptul că acest lucru nu a dus încă la o acumulare extremă și la catastrofe se explică prin aceea că forțele nemiloase ale anorganicului și legile probabilității limitează înmulțirea vietăților; în al doilea rând, acest fapt se explică prin formarea în interiorul diferitelor specii a unor circuite de reglare. În capitolul următor, care tratează tema distrugerii spațiului vital pământesc, se va arăta modul lor de acționare. Acum trebuie să ne ocupăm în primul rând de înmulțirea fără măsură a omului, căci ea se face vinovată de multe dintre fenomenele despre care vom discuta mai târziu. Toate darurile de care omul se bucură datorită profundei cunoașteri a mediului înconjurător, progresele tehnologiei sale, ale chimiei și medicinei, tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferința umană acționează în mod cutremurător și paradoxal în sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale să facă tocmai ceea ce altfel nu li se întâmplă sistemelor vii aproape niciodată, și anume să se sugrume în sine însăși. Cel mai înfiorător lucru îl reprezintă însă faptul că în acest proces apocaliptic cele mai înalte și nobile însușiri și capacități ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvânt le resimțim și le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, după toate aparențele, primele care se vor pierde. Noi, toți cei care trăim în țări culturale cu o populație densă ori chiar în mari orașe, nici nu mai știm cât de mult ne lipsește o dragoste umană generală, caldă, izvorâtă din inimă. Trebuie să cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o țară slab populată, în care kilometri întregi de străzi proaste separă vecinii între ei, pentru a-ți da seama cât de ospitalier și iubitor de oameni e omul atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este în mod permanent suprasolicitată. Mi-am dat seama de acest lucru printr-o întâmplare de neuitat. Aveam ca oaspeți o pereche de americani din Wisconsin, ecologi prin vocație, ce locuiau în deplină singurătate într-o casă din pădure. Când eram pe punctul să ne luăm cina, cineva a sunat la ușă, iar eu am exclamat supărat: „Cine o mai fi și acum!" N-aș fi putut să-i șochez mai mult pe oaspeții mei nici prin cea mai mare grosolănie. Faptul că cineva poate reacționa la sunetul soneriei altfel decât bucurându-se i-a scandalizat. Cu siguranță că aglomerarea unor mase umane în marile orașe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun și estompează. Dragostea față de aproapele nostru e într-atât de diluată de mulțimea celor ce ne sunt apropiați, prea apropiați, încât urmele ei abia dacă se mai zăresc. " Citește mai puțin...