Insula lui Abel

    Carte premiată cu Newbery Honor     Abel are o viață tihnită și nimic nu pare să-i amenințe liniștea. Are o rentă de la mama lui, o casă confortabilă și o soție minunată, Amanda. Într-o zi furtunoasă de august, e luat pe sus de un torent și, când se potolește urgia, deja a naufragiat pe o insulă pustie.
Citește tot rezumatul cărții Insula lui Abel... E singur, complet izolat și al nimănui. Trebuie să tragă din greu ca să supraviețuiască: învață să-și găsească singur mâncarea, își pregătește un adăpost pentru iarnă, se luptă cu o bufniță care-l tot vânează. Trec zilele, trec lunile, trece un an întreg, dar gândul întoarcerii acasă nu-l părăsește o clipă. Singurătatea îl face să își descopere abilitați și pasiuni pe care nu știa că le are, cu ajutorul cărora vrea să-și schimbe viața, dacă ar fi să ajungă din nou la Mossville și la draga lui Amanda.       „Cu toții speram să fim ca Abelard, care e inventiv, perseverent și, în cele din urmă, triumfător. Tot triumfător e și William Steig – prin calitatea textului pe care l-a scris, precum și prin calitatea și cantitatea ilustrațiilor sale.“ - The New York Times     „Cartea lui Steig nu oferă revelații doar pentru copii. El se numără printre acei scriitori ale căror observații te fac să cazi pe gânduri la orice vârstă și te pot ajuta să înțelegi lucruri noi de fiecare dată când le citești.“ - Los Angeles Times      Fragment din romanul "Insula lui Abel" de William Steig:       „Prins cu aceste îndeletniciri, Abel pierduse complet orice noțiune a timpului, dar culoarea frunzelor se transformase subtil din verde în diverse tonuri de galben, pentru ca apoi să devină un auriu ars și, în final, roșu ca para focului, așa că și-a dat seama că se făcuse deja octombrie. S-a apucat atunci să adune puful din semințele de ceară-albinei ca să aibă ce să-i țină de cald înăuntrul bușteanului iarna.     Din fire lungi de iarbă a împletit niște covorase de pus pe jos și perdele pentru ferestre, ca să-l protejeze de curent, și a prins perdelele de pereți cu niște ghimpi. Apoi s-a apucat și a meșterit și niște obloane din scoarța de copac.     În tot acest timp a avut grijă să o țină pe Amanda la curent cu tot ce a făcut, convins fiind că mesajele lansate de el pe calea aerului ajungeau la ea. A continuat să-și mărească proviziile de mâncare pentru iarna care părea că se grăbește să vină, mulțumindu-se să mănânce în timpul ăsta lucruri care mai puteau fi procurate de afară. Noaptea, steluța lui sclipea de la înălțimile ei amețitoare, aruncând o lumină aprobatoare asupra lui, pe pământ.     Cât timp copacii au fost îmbrăcați în culorile de vâlvătaie ale toamnei, Abel a hoinărit pe insulă până când toate acele nuanțe amețitoare au început să strălucească în interiorul lui într-o jerbă de senzații galbene, cărămizii și roșii. A stors cum s-a priceput mai bine sucul din bobițele negre de șoc adunate cu o lună mai devreme și a pus zeama în vase de lut ca să se transforme în vin. Lăbuțele și hainele îi erau mânjite toate de zeama lor întunecată, dar nu-i mai păsă nici cât negru sub unghie de cum arată.     Noiembrie a adus o vreme gri și mohorâtă, iar frunzele uscate ale copacilor formau mormane peste tot pe jos. Atunci a făcut o descoperire extraordinară. Trăise până atunci cu impresia că explorase fiecare centimetru pătrat al insulei. Dar nu era așa. În partea de jos, lângă țărmul estic, a dat peste un ceas gigantic cu lanț și un ditamai cărțoi. Ceasul era mare cât o masă la care puteau lua lejer cina trei șoricei. Cartea măsură nici mai mult, nici mai puțin de patru cozi lungime, era lată de trei cozi și groasă de aproape o coadă. Când a găsit-o, deasupra ei trona un pietroi și lui Abel i-a fost cât se poate de clar că din cauza asta nu fusese măturată de furtună.” Citește mai puțin...