A fi parinte. Arta si provocare

Un foarte bun psiholog care reușește să găsească modalitatea de a ajuta pacientul să depășească cu bine situațiile critice. Are o mare capacitate de a-ți insufla încredere în propriile puteri.
Citește tot rezumatul cărții A fi parinte. Arta si provocare... (l.M.) Recomandările au fost bine argumentate, ne-au ajutat să depășim o situație limită, să ne cunoaștem mai bine propriul copil și pe noi înșine. (G.C.) Din punct de vedere profesional, este un bun psiholog, care ne-a ajutat mult în tratarea unui comportament destul de agresiv al copilului nostru în vârstă de 5 ani. După mai multe ședințe de terapie, am observat o modificare în bine a comportamentului copilului prin faptul că a început să-și dezvolte relații de colaborare mult mai bune cu alți copii, și-a făcut noi prieteni, a devenit mai apropiat de noi, ceea ce contează mult. (C.P.) Doamna Silvia Soucă a fost psihologul băiețelului meu de 11 ani în ultimele trei luni ale anului 2014, contribuind astfel la identificarea punctelor sensibile ale caracterului acestuia. Îndrumările primite de la doamna psiholog au dus la rezultate vizibile și îmbucurătoare mai ales în planul comunicării copilului cu ceilalți copii. De asemenea, au fost identificate sursa unor temeri ale copilului (teama de a sta singur acasă, teama de a nu se pierde de părinți, etc.) oferindu-ne astfel posibilitatea de a aborda aceste temeri astfel încât copilul să nu le mai resimtă. În concluzie, pot spune că vizitele noastre săptămânale la cabinetul doamnei Silvia Souca au avut un real efect benefic asupra personalității copilului, astfel încât o recomand cu căldura tuturor părinților care au copii cu caracterul și personalitatea afectate în vreun fel. Sunt sigură că orice copil care trece pragul cabinetului dansei va avea parte de cel puțin un plus în dezvoltarea armonioasă a personalității sale. (A.S.) Fragment din carte: "Încep acest capitol cu o întrebare adresată părinților: SUNTEȚI SIGURI CĂ ȘTIȚI, CU ADEVĂRAT, CARE SUNT NEVOILE (specifice) ale COPILULUI VOSTRU?! Mă adresez vouă, părinților, pentru că voi sunteți ADULȚII în relația parentală. Neavând intenția și nici pretenția de a mă prezenta ca un expert în poveștile specifice unei familii, înclin să cred că putem învăța din experiențele personale și ale altora. Putem adapta informațiile ce ne parvin, în funcție de propriul sistem de valori și tradiții. Cu alte cuvinte, dacă ne păstram mintea și inima deschisă, putem accesa informațiile necesare, care ne pot ajuta să luăm decizii corecte și cât mai aproape de obiectivitate (fără să exclud o doză minoră de subiectivitate). Revenind la expresiile mai sus menționate, încerc să le analizez, după cum urmează: • ambele expresii sunt folosite cu scopul nemărturisit (inconștient) de a închide un dialog și a marca poziția de superioritate a autorității parentale din start, părintele se situează pe o poziție superioară, care nu admite un contra-argument; copilul percepe acest lucru și, simțindu-se amenințat, se retrage. Retrăgându-se, comunicarea este anulată și copilul învață că este necesar și obligatoriu să-și îngroape emoțiile (trăirile de moment); astfel, în timp, el nu-și mai recunoaște sentimentele și este afectată dezvoltarea lui emoțională (imagine și respect de sine distorsionat). La vârsta adultă (chiar mai devreme, în adolescență), în momentul în care se va confrunta cu situații tensionante, care presupun agresiuni verbale, el ori se va retrage (percepție = eșec) ori se va revolta (percepție = agresivitate); • în ambele cazuri remarcăm o intenție de manifestare a unui orgoliu puternic, dublat de egocentrism, care distruge, nu construiește o relație; • ambebele folosesc modul imperativ de adresare, care ascunde o dorință de dominare a situației (nevoia adultului de a controla); • în cazul ultimei expresii, diferența în raport cu prima este dată de furia violentă a părintelui și neputința acestuia de a face față provocării venite din partea copilului. Vă atrag atenția asupra acestui aspect care poate genera un conflict deschis din care nimeni nu câștigă nimic: părintele folosește acest ultimatum, încercând să Își consolideze poziția de superioritate, dar și pe cea decizională, folosind amenințarea cu un ton extrem de ridicat. Copilul/ adolescentul are două posibilități de alegere: 1. își înfruntă părintele într-o ultimă încercare de a-și apăra imaginea de sine și poziția în familie; 2. se retrage „lingându-și rănile" fiindu-i afectată imaginea de sine, dar și poziția lui în familie. Orice alegere ar face el, ideea respingerii de propriul părinte se poate transforma în timp într-un devastator sentiment de abandon, afectându-i puternic imaginea și respectul de sine. Cert este că fără o comunicare de tip constructiv, reprezentată de un dialog real, în care ambele părți (părinte și copil) să poată AUZI și PROCESA informația primită, rezultatul obținut este unul de tip distructiv care creează CONFLICT." Citește mai puțin...