Convorbiri cu Nicolae Manolescu

Singura întrebare… inteligența care-mi trece prin cap în clipa de față este: de ce mă voi fi lăsat convins să-ți răspund la întrebările din cartea noastră? O întrebare pe care mi-am pus-o înainte de a o începe și, de câteva ori, pe parcurs.
Citește tot rezumatul cărții Convorbiri cu Nicolae Manolescu... (Când recitesc: mi-o pun, probabil, pentru ultima oară.) Tocmai îmi apăruse ediția a treia din Viață și cărți, în care, credeam, spusesem cam tot ce găsisem de cuviință despre viața mea de cititor. Plus minime confesiuni de altă natură. La ce bun să mă repet? Mai ales că nu fusesem mânat nici înainte de un irepresibil impuls memorialistic. În fond, îmi plăcuse să reiau lecturile care m-au format dintr-o perspectivă mai îndepărtată și în legătură cu evenimente de viață care mă conduseseră la ele. Viața mea, ca atare, nu mi s-a părut niciodată a prezenta un interes în sine. A fost viața unei întregi generații. Cu părți de umbră, respectiv de lumină, mai mari sau mai mici. Poate doar cărțile să fi făcut diferența. - Nicolae Manolescu Fragment din cartea "Convorbiri cu Nicolae Manolescu" de Daniel Cristea-Enache "3. „Topîrceeaanu? Minoor!..."    Daniel Cristea-Enache: Cenzură dură din 1948 până la începutul anilor 1960, autocenzura, cum spuneți, în intervalu11965-1989, apoi, după 1990, lipsa de cenzură propriu și la figurat)? Cu variațiile, hibridizările și excepțiile de la o anumită regulă pentru fiecare segment istoric, această credeți că a fost regulă? Ce preț ați fi fost dispus să plătiți epocii dacă ați fi debutat cu zece ani mai devreme? Și cum îi priviți pe marii critici afirmați în perioada interbelică, de la Călinescu la Vianu și de la Cioculescu la Streinu, în evoluția lor (nu aceeași la toți și nici lineară în cazul fiecăruia dintre ei) de-a lungul primului deceniu de socialism real românesc? S-a vorbit destul de mult, după 1990, despre colaboraționismul unor intelectuali români, cu circumstanță agravantă pentru cei care, ca Sadoveanu sau Călinescu, fuseseră foarte bine receptați în epoca democratică interbelică. Ei ar părea mai vinovați, moralmente, decât tinerii crezând sincer in comunism, precum Radu Cosașu, și care au făcut realism socialist din convingere, nu din calcul. Care erau, în opinia unui critic al cărui debut publicistic s-a sincro-nizat fericit cu începutul liberalizării (sau măcar al destinderii ideologice), opțiunile criticilor din generația post-maioresciană anterioară?    Nicolae Manolescu: Nu știu cum m-aș fi comportat. Chiar nu știu. M-a amuzat odată un răspuns al lui Marin Sorescu, la o întrebare asemănătoare, cum, adică, de n-a făcut compromisuri în anii 1950. Sunt sigur că ți-l amintești: dacă eram prea mic! Nu mă consider neapărat un om curajos, mai ales sub raport fizic. N-am idee cum aș fi reacționat la o anchetă a Securității sau la tortură. Dumnezeu m-a cruțat. Nici nu știu dacă o astfel de reacție e neapărat una individuală, dacă nu cumva ține de natura umană, de niște limite obiective, nu subiective." Citește mai puțin...