Nerostitele. Noi poeme ligure

Noua mea carte de poeme - Nerostitele -  a fost gândită ca un roman. În legătură cu Nerostitele, întrebarea e de ce îi zic „roman”. Sunt dator cu o explicație: e într-adevăr un roman chiar dacă e scris în versuri albe.
Citește tot rezumatul cărții Nerostitele. Noi poeme ligure... Eroina este o româncă – Maria, pe numele ei – care are grijă de viață și de casa unui bătrân dintr-un oraș-port italian. Este o femeie simplă, care are acces la concept. Descoperindu-și rostirea lăuntrică, ea are revelația Celuilalt, pe care-l numește Ambrosio, un fel agent dublu care o însoțește din umbră peste tot. Cam asta ar fi, foarte pe scurt, povestea. Restul e… literatură! Sper să le răzbun astfel pe toate româncele înstrăinate în acești ani tulburi. - Mircea Petean Doamne al tuturor celor vii și al tuturor celor fără viață, ai milă de mine, păcătoasă, și prefă-mă într-o piatră de rău să mă spele apele, repezile, într-o piatră de caldarâm să mă calce tălpile, tocitele, într-o piatră de baie, să mă taie meșterii, gușterii înainte de-a mă pune în zid într-o piatră ca toate pietrele bune de pus în praștie sau de aruncat în mare Concretul și spontaneitatea unduind perenul oralității genuine se remarcă prin rafinament, prin autenticul glăsuirii, o profunzime ce se oferă cu generozitate întrepretărilor abstracte, deîndată spulberate de incantația ei, unde „ ruga-i, mistuire între străini”… Limba maternă a derulării gândirii lăuntrice și a glăsuiri în disperarea însingurării pare ruptă din însăși carnea femeii în vreme ce rostirea lăuntrică e interiorizărei intuitivă a „trupului, a cărnii ei” în actul unei prea grăitoare tăceri. O tăcere a nerostirii revelate. Calea experimentului personal e de pe acum deschisă; o cale a Aflării (revelației experimentale) prin atenția focalizată mereu asupra conștiinței omnisciente, omniprezente: „căci una cu nerostirea /  e rostirea lăuntrică”. Tehnica utilizată pare a fi mereu cea a scoicii care presupune-n adâncul ei perlă. Astfel apar inserții, fisuri, falii care reliefează hărți sociologice, istorice și existențiale în secționări de frământări efemere, crude, nemiloase, ba chiar pe alocuri grotești, toate prefigurând o lume tot mai alienată, mai dementă, în derulări textuale punctate de revelații poetice ce se remarcă prin spontaneitate și frăgezime; ele evidențiază astfel și mai mult corespondența dintre trăirile lăuntrice și răsfrângerea lor externă – vedem și auzim mereu ce suntem -, reliefând așadar prin însumarea lor cu finețe „mecanică goală a existenței / ca la un ceremonial simplu, încărcat de discreție și sobrietate”. Aidoma valurilor în flux și reflux, textele pleacă și revin în secvențele descrierilor alese aidoma unui roman modern în formă versificată, un roman care în cele din urmă nu este decât o poezie savant deconstruită. Orice încercare de imortalizare a imaginilor secvențiale este astfel zădărinicită de însăși tehnica utilizată, sporindu-și benefic efectele; pe potriva valurilor în retragerea și înaintarea lor mereu reluată, irizată-n spume, personajele devin cum foarte inspirat se denotă niște „chiriași ai Cerului”. Demențialitatea lumii e surprinsă înspre final și-ntr-un ritm pe potrivă, denotând alerta, irosirea, libertinajul, mizeria, suferința și-n același timp con-sacrând reluat splendoarea în cele mai intime manifestări. În fond se reia mereu o caracterizare a lumii prin antiteză sacralitate și superficialitate în secvențe paradoxale, grotești, ironice, crude care pe alocuri amintesc de tablourile antropomorfice ale lui Arcimboldo cu inserții decupate parcă din Matthias Grunewald, însă obsesia adevărului nerostit persistă, insinuându-se în tot textul până la finalul lui:   „ceilalți umplu preajmă cu trupurile împuținate și sluțite de timp și vorbele lor pentru vânt iar eu aud valurile rostirii lăuntrice” - Andrei Zanca Citește mai puțin...