Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul.
Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajută pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-jungla în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balena, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj. Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul! Codul lui Zoran este o nouă reinventare literară reușită din partea curajoasei autoare a seriei Amanții. De data aceasta avem un roman de acțiune, cu accente de thriller, cu detalii construite impecabil – societăți secrete, relații complicate de familie, iubiri pierdute, vină, remușcare, regăsire… Orice ar scrie și indiferent care i-ar fi personajele, Corina Ozon nu își dezamăgește cititorii! - Cristina Nemerovschi Citind-o pe Corina Ozon, uiți sensul cuvântului sfârșit; nu numai că nici nu știi când ai ajuns la finalul cărții, urmărind ițele întortocheate și captivante din destinele și aventurile personajelor, ci te și trezești pe negândite că tu, cititorule, poți avea oricând un nou început. Al tău. Acesta este în definitiv rolul artei: de a-ți impregna curajul de a merge mai departe. - Alexandru Voicescu Coincidențe, semne, vorbe nespuse, nopți cu ochii în tavan, bani, compromis, aspirație, regăsire, idilă, așteptare, amintiri, telefoane, înșelătorie și curaj, logic și ilogic, toate vin împreună, precum afluenții unui rău, în a pune fundația unui stil aparte de scriitură. Este scrisul în patru dimensiuni. - Magdalena Manea Fragment din roman: "Și-a amintit că frizerul i-a spus că seamănă cu Van Gogh și și-a imaginat cum ar fi surâs pictorul în viața tristă și nebună pe care o trăise. Bărbatul în costum negru s-a repliat și l-a privit consternat. Dar i-a răspuns pe un ton amabil: Mă scuzi, am fost prins de semn, nu credeam că-l voi mai vedea. Sunt Valerian, cu grad de senior. Ea e Marta, o prietenă, a mai spus arătând către femeie. — Barbu, a zis, înclinându-se solemn în fața lor. — Mă ocup de cei care îi au în grijă pe nou veniți, am crezut că ești unul, până am văzut semnul. M-am gândit că ești trimis, un singur om mai avea acest semn, dar a plecat, a mai zis Valerian. Barbu iar s-a descumpănit, după momentul de siguranță. Omul din fața lui vorbea în șarade, crezând că el știe despre ce e vorba. Părea un film absurd. Arcul interior s-a încordat, gata să sară. I-a rămas cuvântul „senior" în minte. Ce voia să spună acest Valerian? Cine era el de fapt și cu se se ocupă? Părea un fel de organizație, în care oamenii aveau grade. Cu gândurile amestecate, a întâlnit ochi verzi ai Martei, care păreau să se umezească la pomenirea celui plecat, care fusese posesorul semnului secret. Oare să fi fost soțul locatarei care i-a dat hainele vreun membru într-o societate secretă? Și deodată totul a încremenit în jurul lui. Oamenii din sala luminată au rămas împietriți, fiecare cu gestul surprins de momentul capturii, unii cu mâna ridicată în aer, alții cu paharul la gură, alții în timp ce pășeau. Violonceliștii au rămas și ei cu arcușurile lipite de instrumente. Doar femeia în verde era animată, iar rochia îi flutură în ape, ca niște valuri de mare, vara. Marta! Femeia care scrisese biletul de mână semnase M. Barbu simțea că se sufocă, deci ea era M. Marta. Cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o în viața lui i-a apărut în cale, fără să o caute cu niciun efort. De aceea i s-au înroșit obrajii când a citit biletul pe care l-a scăpat pe jos, atunci când a scos invitația din buzunar. De aceea a lăcrimat când Valerian a spus de cel care a plecat. Oare au fost iubiți și se întâlneau la aceste adunări cu aer clandestin? Mintea lui Barbu începea să lucreze febril și s-a oprit. Atunci cei din sală au ieșit din încremenire și și-au continuat mișcările, a fost totul rodul imaginației lui. Creierul pur și simplu i-a rămas blocat când a descoperit că misterioasă M. stătea la trei pași depărtare de el. Atunci s-a gândit că e momentul să pluseze, pentru a afla mai multe. Nu-și putea explica, dar se simțea cu mult mai sigur decât atunci când venise. Nici nu mai dorea să fugă, ci să afle cât mai multe. — Semnul l-am primit de la cineva, nu vă pot da detalii, pentru că e ceva extrem de personal și am promis confidențialitate, a spus el misterios, împrumutând clișeele verbale de la majordomul care-l întâmpinase la sosire."
Codul lui Zoran
- Autor: Corina Ozon
- An apariție: 2018 (vezi top cărți)
- Editura: HERG BENET
- Nr. pagini: 240
- Categorie: Literatura Romana
