Exilul babilonian

Exilul babilonian – etapă fundamentală în maturizarea identității și a credinței lui Israel Ideea valorizării prin publicare a unor lucrări finale ale studenților care termină cursurile Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași mi s-a părut de salutat, mai întâi, pentru acoperirea în parte a literaturii teologice și spirituale destul de carențe în limba română și, mai apoi, pentru că unele lucrări sunt mici bijuterii în domeniu.
Citește tot rezumatul cărții Exilul babilonian...   În primul rând, mi-a venit în memorie ceea ce a pus în scris părintele (actualmente) Cojan Marius. Am recitit lucrarea și cred că nu m-am înșelat. Subiectul este tulburător pentru orice om: exilul babilonian cu toate manifestările lui tragice – pierderea Țării Promise, desființarea regalității și întreruperea dinastiei făgăduite de Dumnezeu lui David că va fi veșnică, distrugerea Templului de la Ierusalim și încetarea cultului – înseamnă împlinirea implacabilă a judecății lui Dumnezeu pentru neascultările repetate ale lui Israel? Este Dumnezeu un răzbunător care își încalcă fidelitatea față de Alianță, abandonând poporul pe care și l-a ales de bunăvoie? Se complace Dumnezeu cu cruzime în suferințele și moartea atâtor deportați? Sau Dumnezeul lui Israel este învins de zeul babilonienilor, Marduk?   Autorul citește și recitește istoria biblică. Alegerea lui Israel este stipulată într-o Alianță. Încălcarea acestui Legământ cu Dumnezeu este păcat. Păcatul prin excelență al lui Israel este idolatria din care derivă nedreptatea socială, cultul formalist, împietrirea tuturor fracțiunilor comunității. Încercările de restaurare a cultului, reformele regilor Ezechia și Ioșia, mesajul profeților eșuează. Teologia „nationala” se dovedește falsă. Regatul de Nord mai întâi este cucerit de Asiria și apoi Regatul de Sud, Iuda, este cucerit de babilonieni, sub conducerea lui Nabucodonosor, iar iudeii sunt deportați „pe malurile râurilor din Babilon”.   Este sfârșitul?   În experimentarea celei mai cumplite tragedii care a cuprins tot poporul, fiii Alianței ascultă adierea de mângâiere a profeților. Dumnezeul lui Israel n-a fost învins de Marduk. Profeții din exil, Ezechiel și Deutero-Isaia, insuflă poporului speranța restaurării. Preoții fac apel la păstrarea tradițiilor. Se descoperă noi forme de practicare a cultului adus Domnului. Apartenența la poporul lui Dumnezeu nu este garantată de locuirea într-o țară delimitată geografic. Semnul intrării în comunitatea pe care a voit-o Domnul este circumcizia. În absența templului și a cultului de acolo, începe să se accentueze importanța reunirii la sinagoga, mai ales în zilele de Sabat pentru a asculta cuvântul Domnului consemnat în Scripturi și, mai ales, în Tora, în Pentateuh. În timpul crizei generate de absența regalității se consolidează o societate teocratică, cu o etică nouă, și se înrobustește speranța mesianismului. La orizont se întrezărește chipul Servitorului lui Yahweh.   În timpul de suferință din teritoriul străin capătă o deosebită „importanța reflecția iudeilor asupra propriei identitați, dobândind în urma exilului o certitudine profundă, o credință nezdruncinată, confirmată de supraviețuirea acelui «rest sfant», că ei sunt chemați de Dumnezeu să aibă un rol unic în lume. Meditând pe malurile fluviilor mesopotamiene, iudeii și-au rememorat istoria: Yahweh i-a eliberat "cu braț puternic" din robia egipteană, apoi, pe Muntele Sinai, le-a dăruit Legea sa, încheind un legământ cu ei, după care i-a condus spre țara făgăduinței, cea pe care odinioară o promisese lui Abraham; dar pentru că ei au încălcat în mod repetat Legământul, au fost pedepsiți, fiind aduși în Babilon” (pag. 132).   Deportarea în Babilon nu este sfârșitul. Ea „menține încrederea și speranța printre supraviețuitorii catastrofei, dovedind, prin apelul la intervențiile trecute (în special la exod) ale lui Yahweh în favoarea poporului său, că Domnul nu-și părăsește poporul, că el urmează un plan stabilit încă de la începuturi și că cei care vor respecta Legea se vor bucura de făgăduințele divine. Acestea se vor împlini în Mesia, instauratorul pe pământ al Împărăției lui Dumnezeu” (pag. 133).   Epoca cea mai sumbră din istoria lui Israel devine timpul cel mai limpede de reflecție și timpul cel mai încărcat de roade spirituale pentru noul popor al lui Dumnezeu care se înfiripa în țara sclaviei.   Lucrarea părintelui Marius Cojan este lămuritoare în această dezvoltare logică de teologie biblică. Recursul constant la textul însuși al Bibliei, apelarea la judecata specialiștilor autoritari în domeniu – într-o bibliografie, deși minimală, aleasă cu grijă – fac din realizarea de față un instrument folositor pentru înțelegerea unui eveniment istoric de referință și a semnificației lui în istoria mântuirii.   Recomandarea lecturii ei este superfluă. Se impune de la sine. Și speram că autorul va purcede cu același elan și cu aceeași tenacitate și la alte aprofundări ale Cuvântului mântuitor și viu al lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. - Pr. Alois Bulai Citește mai puțin...