Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adâncurile deznădejdii, oameni de vârste diferite, cu moduri variate de viață, care nu L-au avut în viața lor pe Dumnezeu și nici nu L-au întâlnit vreodată, dar care au înfruntat viața cu bogăția, mizeria, suferința și bucuria ei.
Dar, cu toate acestea, nu au fost învinși de rău, dar nici nu s-au mulțumit cu binele relativ pe care îl presupune viața fără Dumnezeu. Oamenii aceștia au ajuns la un moment dat la limită în care au realizat că nu mai pot continua să trăiască în felul acesta, dacă nu există un sens ultim și veșnic al vieții. Și pe unii că aceștia îi găsește Domnul. Prin urmare, nu există o cale a sufletului omenesc, nicio cărare pe care poate merge omul și să nu-L poată întâlni pe Dumnezeu. Voi spune chiar că nu există vreo cărare pe care ar fi putut să nu-L întâlnească. Îl putem întâlni și cunoaște pe Dumnezeu numai din adâncurile unui suflet însetat de multă vreme. Deși pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frică să constatăm foamea și tânjirea noastră interioară, ne temem să privim în noi înșine și să vedem: „Ce abis de pustietate!”. Tocmai atunci, precum ni se spune la începutul capitolului al XI-lea din Epistola către Evrei, credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Dacă dobândim încredințarea aceasta, conștiința faptului că nu există nimic lumesc care să umple goliciunea, foamea, căutarea și tânjirea duhovnicească cu conținut și sens, dacă încrederea aceasta devine un fapt constatat și dacă credința înflorește prin asceză (în nevoința credincioșiei prin rugăciune, în asceza credincioșiei prin păzirea poruncilor vieții) – atunci omul înaintează tot mai mult în profunzimea credinței, iar sufletul său se deschide până la limitele infinitului.
