Pe urmele dansatorului

Mereu uimitoarea Iris Johansen oferă un nou roman excepțional, care continuă seria Dansatorului. Iubire înflăcărată și aventuri incredibile se împletesc pasionant pe fundalul tulbure al Revoluției franceze din secolul XVIII. Dansatorul Vântului este o statuetă unică, excepțional de valoroasă.
Citește tot rezumatul... Moștenire a nobilei familii Andreas, este înstrăinată și ajunge printr-o întâmplare nefericită în mâinile reginei Franței, Maria Antoaneta. Tânărul Jean Marc Andreas, încearcă tot ce e omenește posibil pentru a recupera prețiosul obiect. Fragment din romanul Pe urmele dansatorului, de Iris Johansen "Juliette se întoarse și îi făcu semn că a înțeles, în timp ce soarele îi făcea să scânteieze claia ei de bucle castanii. Apoi o rupse la fugă spre abație, peste grădina de zarzavat, cu fustele fluturând. Catherine se luă după ea, făcându-și drum cu grijă printre morminte. Când ajunse la poarta cimitirului, berlina imensă a contelui de Montard, îngreunată acum cu bagajele fiicei, trecea cu greu printre porțile de la miazăzi ale curții. Vizitiul pocni din bici, îndemnând caii să iuțească pasul. Cecile de Montard era pe drumul spre Elveția, cu oprire prin Paris. Schimbarea. Pe Catherine o cuprinse un tremur, ca atunci când deschisese ușa criptei. Nu pricepea nimic din aceasta furtună care amenința să le întrerupă existențele. De la căderea Bastiliei, semnul că revoluția începuse, Franța fusese măturată de schimbări însemnate și înspăimântătoare. Rebeliuni și foamete, răscoale ale țăranilor, masacre, ordine monahale interzise, trecerea puterii din mâna regelui și a nobilimii în mâna Adunării Legislative, declarațiile de război făcute Austriei și Prusiei. Măicuțele le învățaseră că revoluția era urmărea mai multor cauze, amestecate, dar cele mai multe dintre ele se părea că au legătură cu foametea. Țăranii erau flămânzi după pâine, burghezia era flamandă după puteri egale cu nobilimea, nobilii erau flămânzi după și mai multă putere, în timp ce idealiștii erau flamânzi după drepturi, așa cum fuseseră americanii în timpul războiului de independență. Catherine le ură tuturor succes în a-și înfăptui țelurile, mai ales țăranilor săraci, dar niciunul dintre aceștia nu-i afecta existența de la abație. Își dorea numai să dispară toată harababura asta, iar în locul ei să se instaleze liniștea. O luă la fugă înspre pereții înalți și siguri care înconjurau abația, cu sângele fierbându-i în vene, în timp ce vântul rece de dimineață îi flutură părul și îi înțepa față. "