Cartea de la San Michele

Lucrarea este o excepțională țesătură în care actualitatea și amintirea se întrepătrund cu teoriile și ideile nonconformiste ale lui Axel Munthe. Mai presus de toate, însă, Cartea de la Sân Michele vorbește despre menirea medicului, despre dragostea de oameni, despre devotament și dăruire.
Citește tot rezumatul cărții Cartea de la San Michele...   Utopie, imaginație, speranța… Cartea de la San Michele, autobiografia romanțată a vieții și activității celebrului scriitor Axel Munthe, este mai mult decât romanul unui vis împlinit, transformând prin magia narațiunii, experiențele și credințele autorului în veritabile lecții de viață. La sfârșitul secolului XIX, un tânăr student la Facultatea de Medicină din Paris, în vârstă de 18 ani, face o călătorie în insula Capri și ajunge la San Michele, locul în care își sfârșise zilele bătrânul împărat roman Tiberius.   Cucerit de frumusețea împrejurimilor, de simplitatea plină de bunăvoință și ospitalitatea localnicilor, tânărul își propune să cumpere într-o zi casa, grădina și podgoria de la Sân Michele și să își construiască „imperiul“ visurilor sale. Împlinirea acestui demers se dovedește a fi însă un drum extrem de sinuos, astfel încât abia după mai mult de 20 de ani, proiectul ambițios al tinereții începe să capete contur.   Cartea este structurată în multiple planuri narative, în paralel cu istoria propriu-zisă, autorul provocându-și cititorii la un extrem de interesant joc al cunoașterii.   Carte recomandată de  Ioan-Aurel Pop în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din carte: "Vara, Parisul este un loc foarte plăcut pentru cei care aparțin Parisului care se distrează, dar, dacă se întâmplă să aparții Parisului care muncește, aceasta devine o altă problemă. Mai ales dacă trebuie să te confrunți cu o epidemie de febră tifoidă, la Villette, printre sutele de muncitoare din Scandinavia, și cu o epidernie de difterie în cartierul Montparnasse, printre prietenii tăi italieni și nenumărații lor copii. Firește că nu lipseau copiii celor din Scandinavia nici în Villette, și puținele familii care nu aveau nici unul păreau să fi ales acest foarte scurt răstimp ca să îi aducă pe lume, cel mai adesea fără nici un ajutor — dacă nu o luarn în calcul pe sage-femme — în afară de mine însumi. Cei mai mulți dintre copiii, prea mici ca să se molipsească de febra tifoidă, făceau scarlatină, iar restul, tuse măgăreasca. Bineînțeles că nu aveau nici un ban ca să plătească un doctor francez, așa că trimiteau după mine să îi îngrijesc cât de bine puteam. Nu era deloc de glumit, existau peste treizeci de cazuri de febră tifoidă printre muncitoarele scandinave numai în Villette. însă, indiferent de situație, reușeam să mă duc la biserica suedeză din bulevard Ornano în fiecare duminică, pentru a-i face pe plac prietenului meu, preotul suedez, care spunea că acesta ar fi un exemplu bun pentru ceilalți. Numărul enoriașilor se redusese la jumătate față de cel obișnuit, cealaltă jumătate se află fie la pat, fie îngrijind pe cineva aflat la pat. Preotul stătea în picioare de dimineață până noaptea, asistând și ajutând bolnavul și săracul, un om atât de bun la suflet cum nu cunoscusem niciodată, și el sărac lipit pământului. Singura recompensă pe care a obținut-o din toată această trudă fu aceea că aduse molima în propria-i casă. Cei doi copii mai mari dintre cei opt pe care îi avea se molipsiră de febra tifoidă, cinci de scarlatină, iar ultimul născut înghiți o monedă de doi franci și fu cât pe-aci să moară de ocluzie intestinală. Apoi consulul suedez, un omuleț foarte pașnic și liniștit, înnebuni brusc și de fapt aproape că mă ucise. Dar povestea lui vă voi spune-o cu alt prilej. Mai departe, în cartierul Montparnasse, era o treabă cu mult mai serioasă, deși din multe puncte de vedere mie mi se părea una mai ușoară. Mi-e rușine să spun că mă simțeam mult mai bine în mijlocul acelor italieni săraci decât cu proprii mei compatrioți, cu care adesea era greu să te descurci, mohorâți, nemulțumiți și mai degrabă pretențioși și egoiști. Pe când italienii, care nu își aduseseră cu ei din patria proprie nimic altceva decât câteva lucruri, răbdarea, veselia și încântătoarele lor maniere, erau întotdeauna mulțumiți și recunoscători și de un extraordinar folos unul celuilalt. Când în familia lui Salvatore izbucni difteria, Arcangelo Fusco, măturătorul de stradă, își încetă imediat lucrul și deveni cea mai devotată infirmieră pentru toți. Cele trei fetițe se rnolipsiseră de difterie, fata cea mai în vârstă muri și în ziua următoare istovită mama se îmbolnăvi de cumplita boală. Doar Petruccio, idiotul cel neajutorat, fu cruțat, prin voința de neînțeles a Dumnezeului Atotputernic. „Impasse Rousselle" deveni contagios, acolo întâlneai difteria în fiecare casă și nu există nici o familie fără mulți copii mici." Citește mai puțin...