Alice in tara crimei

 Despre romanul Iolandei Malamen, Alice în țara crimei, s-ar putea spune multe, mai puțin faptul că ar fi parodia unei cărți celebre (Alice în țara minunilor) sau un posibil roman polițist, așa cum pare să sugereze titlul.
Citește tot rezumatul cărții Alice in tara crimei... Chiar dacă debutul romanului face câteva aluzii ironice la povestea lui Lewis Carroll, pista este repede abandonată de autoare și uitată de cititor. Pe neobservate, cartea Iolandei Malamen ajunge să se înfunde într-o realitate românească - socială și politică – tot mai nămoloasă. România prozatoarei este cea nemurită în versurile – pentru unii scandaloase - poeților generației ’90 (Mihail Gălătanu, de pildă) sau în scrisorile către Al. Paleologu, publicate de Horia-Roman Patapievici în prima parte a controversatului său volum, Politice. Este o țară a iluziilor pierdute, a nefericirii înscrise definitiv în codul genetic al oamenilor, a fricii permanente (de securitate și partid, ieri, de creditori și de nesiguranța locului de muncă, azi) și a promiscuității morale. Un tărâm blestemat în care oamenii sunt condamnați la singurătate, în care familiile despărțite reprezintă regula, nu excepția, și unde singurul liant al prieteniilor este interesul de moment. O școală dură a vieții, la care copiii trebuie să învețe de la vârste foarte fragede să se descurce singuri în războiul pentru supraviețuire. Nici un element pitoresc nu tulbură acest peisaj sumbru, nici o rază de lumină nu străbate dincolo de cenușiul sepia al unei realități menite să împovăreze și mai tare sufletele. România este țara nefericirii perpetue și coșmarul început în anii ’50 continuă, în alte forme și în postmodernitatea noastră bezmetică. În viața publică, terorarea fizică a fost înlocuită cu teroarea economică, în vreme ce în cultura lipsa de susbtanță a realismului socialist a lăsat locul pustiitelor de conținut produse ale postmodernității. Copiii de azi trăiesc la altă scară și în cu totul alte condiții condiția alienantă a celor care au avut neșansa să-și trăiască primii ani de viață în perioada de glorie a „obsedantului deceniu“.  La nivelul construcției, Alice în țara crimei este ceea ce s-ar putea numi un roman postmodern. O scriere discontinuă realizată prin lipirea, uneori aleatorie, a unor fragmente dintre cele mai diferite (întâmplări la timpul prezent, amintiri, incursiuni într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, judecați de valoare, fișe de lectură a presei cotidiene și chiar un fragment întreg dintr-un... roman al lui Ioan Groșan, reprodus dintr-o revistă literară). Dacă există o miză a romanului, aceasta nu stă în specificitatea evenimentelor sau în modul în care sunt ele derulate (de fapt nici nu se poate vorbi de o acțiune propriu-zisă, dat fiind permanentul balans pe coordonatele timpului), nici în ingineria textuală (deși nu pare foarte elaborată, asupra acesteia s-ar putea totuși discuta), ci în calitatea cărții de frescă socială și politică a României din a doua jumătate a secolului al XX-lea și din primul deceniu al celui următor. Discover România pare a fi principalul mesaj al Iolandei Malamen și îndemnul ei trebuie urmat, chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna unul susceptibil să ne umple inima de mândrie patriotică.  La fel ca Dumitru Țepeneag, Iolanda Malamen conferă veridicitate scrierii sale prin reproducerea unor pasaje din presa cotidiană. Dacă Dumitru }epeneag nu ezită să retranscrie fișe cu știri întregi cu citate din ziare și emisuni de televiziune, prozatoarea se mulțumește să indice doar titluri – reale sau imaginare –, unele dintre ele imediat recognoscibile. Aceste referințe la capul de afiș al realității, care apar când și când în roman, sunt cele mai în măsură să indice timpul și fundalul politic al acțiunii: „«Rusii au descoperit apa în Sahara», «Sankt Petersburgul este Veneția Nordului», «Americanii caută petrol în Siberia», «Fiica lui Miloșevici dorește separarea Muntenegrului de Serbia», «Papa a fost atacat în Mexic», «Romanii se înghesuie la muncă până și în Algeria», «Sexul deshidratează grav organismul», «Purcelușii de Guineea au nevoie de vitamina C», «Traim într-o cultură second-hand», «Un țăran din Moldova a murit tăind o bombă cu fierastrăul»“ (p. 47).  Dacă la nivelul construcției intențiile autoarei nu sunt din cale afară de clare, iar hazardul și inspirația de moment par a avea uneori rolul hotărâtor, cu totul altfel stau lucrurile la nivelul stilului. Iolanda Malamen este un sprit calofil și această constatare se vede în plasticitatea fragmentelor care compun puzzle-ul textual. Multe dintre fragmente poartă semnele sensibilității artistice a poetei Iolanda Malamen, atât la nivelul grijii pentru forma, cât și la cel al trăirii propriu-zise. Un adevărat poem în proză sunt paginile scrise la moartea Mariei Gavrilovna. Fragmentul este edificator pentru sensibilitatea, acuratețea observației asupra detaliilor, imaginația debordantă și forța artistică ale Iolandei Malamen: „ Din coșciug, trupul ei mut răspândește un miros ciudat, de lumânare, amestecat cu busuioc. Muțenia Măriei Gavrilovna este subliniată parcă și mai mult de perdeaua care foșnește ușor, bătută de adierea rece și umedă a vântului de început de aprilie, care intră prin fereastra întredeschisă. O rază firavă de soare i-a luminat o clipă pleoapele închise transformându-le în doi bănuți de aur. Măria Gavrilovna nu se mai poate bucura de venirea primăverii și nici nu mai poate strivi între coperțile jurnalului ei, ca un reflex al îndepărtatei copilării, toporașii, micsunelele și panseluțele (...) Îmbrăcată în rochie albastră de catifea, cu mâinile împreunate pe piept, Maria Gavrilovna are un aer mirat, subliniat de sprâncenele ușor ridicate. Prin fereastră răzbat glasuri de copii, explozie a vieții și a bucuriei“. (p. 59)  Chiar dacă nu sunt cu totul lipsite de interes întâmplările plasate pe două paliere temporale (strictă actualitate, respectiv, anii ’50 ai secolului trecut) nu au o miză naratologică foarte mare. Ele sunt mai degrabă pretextul pentru descrierea monografică, aproape științifică, a unor realități politice și sociale. Procedeul este cel al oglinzii sparte. De altfel, motivul oglinzii apare la tot pasul în romanul Iolandei Malamen și el este principalul element de legătură cu celebra carte a lui Lewis Carroll. De altminteri, dincolo de observațiile și întâmplările de viață ale personajelor acestui road novel românesc, autoarea nu ezită, atunci când este cazul, să intervină în derularea acțiunii cu remember-uri utile pentru o mai bună situare în epocă. Deși nu au nici o legătură cu acțiunea propriu-zisă, aceste paranteze epice cvasi-eseistice sunt cele care dau greutate cărții. Iată cum arată o scurtă radiografie a anilor ’50 care completează și dă credibilitate deplină destinelor personajelor fictive: „În timpul ăsta murea izbit de un tramvai poetul Labiș. Ungaria trecuse printr-o revoltă înăbușită cu cea mai cumplită cruzime, închisorile se umpluseră de deținuți politici, unii mureau în celule mizerabile, alții erau executați în ascuns, literatura proletcultistă era o maculatură penibilă, în școli, în ziare, la radio, Tătuca Stalin, mort nu demult, continuă să aibă glorie de salvator al nostru, al lor și al celorlalți ca și noi, capitalismul era înfierat cu răcnete și injurii, Securitatea ducea o luptă «corp la corp», mulți tați își turnau fiii, mulți fii și fiice își turnau părinții, «hei-rupismu-ul» făcea ravagii, sprinteni la minte și zeloși, securiștii aflau despre tine lucruri de care tu habar nu aveai, Dorina Drăghici cântă «Firicel de floare albastră» entuziasmând toată suflarea țării (...).“ (p. 108) și fraza continuă pe încă o pagină și jumătate.  Alice în țara crimei, de Iolanda Malamen, fără a fi o capodoperă este un roman care se citește cu interes. În pofida aerului experimentalist pe care îl dă ingineria textuală cam fantezistă, el constituie un bun prilej de meditație asupra destinului României și al românilor în ultimii șaptezeci de ani. Perspectiva oarecum istorică și sociologică nu anulează însă latura umană, disponibilitatea permanentă a autoarei de a observa, de a nota și de a încerca să înțeleagă toate dramele oamenilor, sentimentele, speranțele și dezamăgirile lor. Adăugată impresionantei sale siguranțe stilistice, această atitudine simpatetică, participativă, vorbește de la sine despre indiscutabilele calități de prozatoare ale Iolandei Malamen. Tudorel Urian. Citește mai puțin...