Scoala memoriei 2010

POZIȚIA MEA ESTE ACEEA A UNUI MARTOR ...Am fost la Sighet pentru prima oară în 1994, împreună cu o colegă, Isil Gachet, de la Direcția pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei.
Citește tot rezumatul cărții Scoala memoriei 2010... La acea vreme, eu mă ocupam de aspectele legate de patrimoniul cultural, iar misiunea noastră era de a discuta și de a cunoaște la fața locului posibilitățile de intervenție în cadrul Memorialului. Pentru că acest Memorial, după cum scria atât de bine Ana Blandiana, ne demonstrează că memoria este o formă de justiție. și cred că trebuie să ne fie foarte clar tuturor faptul că un astfel de Memorial nu este doar un muzeu, sau o instituție, ci un loc unde au fost victime, unde și-au dat viața oameni, iar suferințele lor au deschis calea realităților contemporane. Poziția mea este înainte de toate aceea a unui martor. Vă voi prezenta deci o mărturie cu privire la începuturile Memorialului și la tot ceea ce am trăit însoțindu-i pe Ana Blandiana și pe Romulus Rusan în primii pași pe drumul Memorialului care ne găzduiește astăzi. După cum s-a spus deja, era în 1993, pe când eram președintele Comisiei pentru patrimoniul cultural din cadrul Consiliul Europei. Într-o zi m-a sunat secretarul general al Consiliului, dna Catherine Lalumiere, fost ministru francez al afacerilor europene. Pentru a vă reaminti structura Consiliului Europei, precizez că acesta este compus dintr-o Adunare parlamentară, un Comitet de miniștri și numeroși funcționari. În fruntea corpului de funcționari se află un secretar general. Astfel că, atunci când am ridicat receptorul, vocea de la celălalt capăt al firului mi-a spus că la telefon aștepta însăși șefa mea directă, care vrea să îmi vorbească. M-am prezentat prin urmare în biroul dnei Lalumiere, care, pe un ton spontan, angajat, departe de rigiditatea specifică limbajului administrativ, mi-a spus: „Dle Ballester, tocmai am primit vizita dnei Anei Blandiana, care mi-a prezentat proiectul unui memorial pe care intenționează să îl creeze la închisoarea de la Sighet, acolo unde represiunea stalinistă a fost foarte dura”. Dna Lalumiere mi-a explicat apoi că acest proiect i-a fost adus la cunoștință prin intermediul Direcției pentru drepturile omului, însă, dat fiind că e vorba de un proiect memorial, prefera să trimită la fața locului o delegație formată din doi membri, respectiv un reprezentant al comisiei pentru drepturile omului și unul al comisiei pentru patrimoniul cultural. Vă dați seama că am acceptat pe loc. Propunerea dnei Lalumiere mă interesa din două motive. Mai întâi, pentru că punea problema provocatoare a modalității de abordare a memoriei. Cum poate fi tratat un astfel de patrimoniu, care, în afara evidenței componente istorice și politice, este în egală măsură și un patrimoniu emoțional? Căci trebuie să ținem seama și de existența unui patrimoniu al durerii și al suferinței... Iată deci cum, împreună cu colega mea de la Direcția pentru drepturile omului, am venit la Sighet pentru a vedea închisoarea și a începe primul dialog oficial între Consiliul Europei și autoritățile române cu privire la proiectul Memorialului. Era prima mea vizită în România, nu însă și primul contact cu țările de dincolo de cortina de fier. I-am cunoscut cu acel prilej pe dna Blandiana și pe dl Rusan, împreună cu care am pus bazele unei minunate colaborări. Am plecat spre Sighet cu un tren de noapte; odată ajunși aici, am avut o întâlnire cu primarul orașului. Urbea pe care am descoperit-o atunci era cu totul diferită de Sighetul de astăzi. Am vizitat împreună închisoarea, care părea că își închisese porțile doar cu puțin timp înainte. Fusese văruită și dezinfectată, iar înăuntru mirosea tare a dezinfectant. Încă nu fuseseră îndepărtate cu totul acele „vibrații” ale deținuților, pe care le simțeai în mod tangibil, de fiecare dată când treceai pe coridoarele acum restaurate și transformate în muzeu. Pot să vă spun că prima vizită în această clădire a fost un adevărat șoc emoțional atât pentru mine cât și pentru colega mea. Am avut discuții îndelungi cu responsabilii Alianței Civice, atât la Sighet, cât și la București. Eram însoțiți de dl Ticu Dumitrescu, fost deținut politic, senator și președinte al Comisiei pentru deținuții politici din Senatul României, acum din păcate decedat. Am fost profund impresionat de determinarea sa. Pentru a atenua întrucâtva efectul șocului emoțional provocat de vizitarea închisorii și de care gazdele noastre și-au dat imediat seama, am fost invitați, în după-masă aceleiași zile, într-o excursie prin Maramureș. Prietenii noștri au făcut eforturi vizibile pentru a ne atrage atenția asupra arhitecturii din lemn, asupra bisericilor și a porților specifice regiunii. Seara s-a încheiat cu o cină, în timpul căreia am avut parte de unul dintre cele mai emoționante spectacole la care mi-a fost dat să asist vreodată. Eram undeva la țară, în casa unui învățător, dacă îmi aduc bine aminte, care ne invitase la masă și, pe când ne ospătăm noi mai bine din bucățele tradiționale, s-au deschis porțile și am văzut intrând în curte un grup de doisprezece băieți, cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani, îmbrăcați în costume tradiționale, fiecare cu o vioară în mână. Am avut apoi parte de un concert excepțional. La plecare, pe drumul de întoarcere la Sighet, i-am spus colegei mele, cu care începusem deja să discut posibilitățile de realizare a Memorialului și sugestiile pe care le-am fi putut face superiorilor noștri în acest sens: „Isil, suntem salvați. Nu cunosc nici o altă țară, nicăieri în Europa, fie ea Orientală, Centrală sau Occidentală, unde, într-un sat uitat de lume, să dai peste un grup de tineri care să cânte cu atâta măiestrie la vioara”. Din acel moment, am început să văd lucrurile limpede. I-am spus colegei mele că trebuie să reacționăm pozitiv și că misiunea noastră este să realizăm acest memorial, atât pentru a face dreptate victimelor, cât și pentru a pune bazele viitorului. Prietenii mei aici de față își vor aminti poate că am repetat obsesiv faptul că trebuie să facem ceva pentru viitor, căci, peste patru sau cinci ani, România va fi o țară la fel ca toate celelalte, sau poate chiar o va lua înaintea multora dintre acestea; prin urmare, aveam datoria de a realiza ceva exemplar, care să reprezinte o lecție de memorie pentru generațiile viitoare. Aceasta a fost prima noastră reacție, pe care dumneavoastră vă vine poate greu s-o înțelegeți acum, când există atâta deschidere și libertate; însă în 1993 eram puși în fața unei hotărâri greu de luat și de explicat partenerilor noștri. Nu știu în ce măsură vizita noastră a fost decisivă, dat fiind că greul a fost făcut la București, de partenerii noștri și de familiile foștilor deținuți politici, care au colaborat deschis cu Alianța Civică. Vizita noastră s-a încheiat printr-o conferință de presă, unde, se pare, am zâmbit foarte mult, căci în toate fotografiile aparem toți plini de optimism și de speranță. Când ne-am întors la Strasbourg, a trebuit să le explicăm superiorilor noștri cum se face că, după ce am vizitat o închisoare de deținuți politici, unde represiunea stalinistă a fost foarte dură, și după ce ne-am întâlnit cu familiile foștilor deținuți politici, avem totuși puterea să zâmbim atât de mult în fotografiile publicate în presă. I-am răspuns doamnei Lalumiere că eram așa de optimiști pentru că găsisem căile și partenerii ideali pentru a pune pe picioare proiectul Memorialului; pentru că găsisem, în același timp, deschiderea spre viitor. Am avut șansa rară de a cunoaște o mână de oameni hotărâți, având fiecare propria istorie, uneori foarte tristă, însă animați de voința de a face să renască principii și valori pe care să le pună în slujba României și a Europei. Pentru mine a fost un adevărat exemplu de generozitate și de încredere în cauza Europei. ...O astfel de valoare izvorăște și din ceea ce s-a întâmplat la Sighet timp de atâția ani. Pentru că e ușor să vizitezi închisoarea ca și cum ai vizita un monument oarecare, să intri în celule, să iei notițe sau să pleci acasă cu broșurile puse comod la dispoziție de organizatori. Însă, dacă ar fi să mergem mai departe, dacă ar fi să trecem dincolo de o simplă vizită epidermică, ar trebui să aprofundăm trăirea emoțională trezită de o astfel de experiență. Nu degeaba se vorbește acum în Europa și în lume despre educația pentru comoție emoțională. Trebuie de asemenea să mergem mai departe și în sensul unei cunoașteri aprofundate, care constituie poate singura cale prin intermediul căreia ne putem achita de datoria de memorie ce ne revine fiecăruia dintre noi. O datorie care îi revine înainte de toate societății civile. Căci orice exercițiu de memorie realizat de partide politice sau de instituții de orice fel va fi mereu partizan, și prin urmare incomplet și inexact. Aici intervine rolul societății civile și țin să semnalez  cu această ocazie unul din aspectele care fac din Memorialul de la Sighet un loc unic în lume și mai cu seamă în Europa, anume faptul că, dacă aprofundați ceea ce s-a întâmplat la Sighet, toate suferințele groaznice, deportările, oamenii torturați, morți, despărțiți de familie și deposedați de propria identitate, lipsiți de apărare și de ajutor, dacă vă imaginați toate aceste atrocități, veți încerca și dumneavoastră sentimentul pe care l-am trăit eu cu ocazia primei mele vizite la Sighet, acela că suferințele, chinurile și disperarea celor închiși aici au deschis calea speranței și a viitorului. În concluzie, vă transmit convingerea celui care a trăit un astfel de sentiment și care a fost cuprins de emoția acestui loc și a ceea ce s-a întâmplat aici. (traducere din limba franceză de Denisa Oprea) fragment din conferința domnului Jose Maria Ballester susținută la școala de Vară de la Sighet în iulie 2010 conferința va fi publicată integral în volumul școala Memoriei 2010 (în pregătire la editura Fundației Academia Civică)