Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa

Nevoia universală de terapie și răspunsul Bisericii O caracteristică specifică lumii de azi, care a ajuns la o evidență extremă în orice colț al lumii, este căutarea unei forme eficiente și cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot oamenii sunt invadați de probleme și prin urmare de boli de natură „psihica”.
Citește tot rezumatul cărții Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa... Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverși, specifici comunităților umane aglomerate, fie încercări susținute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică, dar tocmai din această cauză cu efecte degenerante asupra psihicului. O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puțin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieții, care se manifestă sub forma unui așa-numit vid existențial. Se pare că aceste probleme, care nu sunt simple aporii teoretice, tind să devină din ce în ce mai mult expresii ale unor stări care răscolesc practic viața și o deturnează de la cursul ei firesc și sănătos. Acesta ar fi motivul pentru care fenomenele din această categorie sunt numite probleme sau crize existențiale. În consecință, pentru toate aceste boli și probleme se caută prin orice mijloace leacul cel mai potrivit. De aici provine probabil și explozia școlilor de psihologie și psihoterapie în modernitate, fiecare dintre ele cu o ofertă psihoterapeutică spectaculoasă, pe măsura principiilor care stau la baza teoriilor lor constitutive. În scurte cuvinte, soluționarea propusă de școlile laice de psihoterapie se poate reduce, în genere, la încercarea scoaterii individului din criză și a „reechilibrării” sale psihice. Nu este locul aici să analizăm valoarea, veridicitatea și eficiența acestor forme de terapie, deși un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar și așteptat, ci să constatăm prezența lor masivă deja, chiar și în spațiul românesc. Din această cauză, cel puțin, considerăm că mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea. De partea cealaltă Biserică, al cărei mesaj fundamental este chemarea universală spre dobândirea veșnicei Împărații a cerurilor împreună cu Mântuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grijă atentă pentru soluționarea problemelor existențiale ale oamenilor, adaptată perfect fiecărei epoci istorice. Ca o adaptare firească la conceptele culturii contemporane a apărut, nu de multă vreme, și termenul de „psihoterapie ortodoxa”, ca o provocare adresată tuturor, inclusiv psihoterapiilor din afara Bisericii, dar și ca o ieșire venită în întâmpinarea oamenilor care trăiesc, totuși, într-un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernității și post-modernității, esențial diferite de cele de acum câteva sute de ani de pildă. Însă, ce se înțelege prin acest concept oarecum nou în spațiul bisericesc? Departe de a fi o inovație sau o formă de secularizare a fondului credinței creștine, psihoterapia ortodoxă nu este nimic altceva decât același crez al Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat, după un principiu foarte concret și anume: promovarea artei vindecării sufletului prin mijlocirea învățăturii Sfinților Părinți (atât cei vechi, cât și cei mai noi). Este adevărat că acest curent nu apare doar ca o desfășurare dinamică a Tradiției, ci și pe fondul unei reale nevoi de terapie în interiorul comunității. În momentul de față putem afirma că asistăm la dezvoltarea unui adevărat gen literar dedicat psihoterapiei ortodoxe”. Remarcabil este de asemenea faptul că autorii acestor studii, aproape fără excepție, sunt persoane care dovedesc atât o bună cunoaștere a faptelor duhovnicești ale Tradiției, cât și o pătrunzătoare înțelegere a tipului de mentalitate dominantă astăzi în lume, împreună cu problemele specifice care însoțesc civilizația contemporană. Unul dintre cei mai importanți și cunoscuți reprezentanți ai acestui gen literar este mitropolitul grec al Navpaktos-ului, Hierotheos Vlachos, autorul multor lucrări dedicate psihoterapiei ortodoxe, între care cea prezentă, intitulată Psihologia existențialistă și psihoterapia ortodoxă. Avem în față o lucrare structurată în două părți: în prima parte este prezentată logoterapia lui V. Frankl, iar în partea a doua este dezvoltată o interesantă sinteză a psihoterapiei ortodoxe, pe care autorul o pune oarecum în paralel cu logoterapia. Cu toate acestea, trebuie reținut dintru început faptul că în această carte nu se fac echivalări de nici un fel între cele două realități, care pornesc în demersul terapeutic de la premise diferite: psihoterapia ortodoxă este teocentrică, în timp ce logoterapia este antropocentrică. În demonstrația sa mitropolitul Hierotheos pornește de la faptul binecunoscut celor familiarizați cu învățătura Bisericii ca întreaga tradiție biblică și patristică conține o multitudine de expresii precum: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului și, de asemenea, de la convingerea că Ortodoxia este în esență o metodă terapeutică și o educație terapeutică. Conceptul mai nou de „psihoterapie”, deși nu are o ascendență patristică, se revendică, în ceea ce privește semnificația termenului, din aceeași etimologie, și își propune în principiu să facă cât mai multe cu putință pentru însănătoșirea sufletului omului. Însă, cu toate că noțiunea de psihoterapie este întâlnită și în spațiul așa-numitelor științe umaniste, înțelesul conceptului de psihoterapie ortodoxă este cu totul diferit de tehnicile moderne, care își propun o investigație analitică a psihicului pacientului și de aici găsirea unor soluții omenești de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă își propune în principal să-l așeze pe om într-o relație corectă cu un Dumnezeu viu și din interiorul acesteia să I se închine Lui după lege. Așadar, să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tamădui, spre Acela despre care se spune că poate „vindeca toate bolile” (Psalmul 102, 3). Trebuie menționat aici ca sensul primar al cuvântului grecesc ,,terapia" este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu”, ulterior el va dobândi și sensul de „tamaduire” sau „vindecare”. Biserica mărturisește că este de ajuns o credință puternică în Iisus Hristos ca omul să treacă peste orice impas, peste orice problemă, oricât de dură ar fi aceasta. Exemple arhetipale în acest sens sunt tămăduirile Mântuitorului menționate în Evanghelie, pentru care El cerea bolnavilor doar o credință neclintită în Fiul lui Dumnezeu. Dacă necredința ne poate prăbuși în cea mai neagră deznădejde, credința – remarcă Sfântul Isaac Șirul – este în stare să-l ridice pe om deasupra oricărei neputințe și să-l ajute să depășească chiar limitele firii: „Îndoială din inimă bagă groază în suflet, iar credința poate întări voința, chiar dacă ni s-ar tăia un madular”. Din acest motiv, psihoterapia ortodoxă prevede abia în al doilea rând o serie de rânduieli pe care credinciosul să le aibă în vedere în ceea ce privește dobândirea sănătății sufletului, precum și a unor relații iubitoare cu semenii în interiorul comunității. Așadar, praxis-ul (nevoință), care poate găsi echivalente formale și în alte tradiții sau școli terapeutice, urmează numai după mărturisirea exactă a credinței în Dumnezeul treimic al Scripturii și al Sfinților Părinți. Prin urmare, practicile terapeutice sunt cuprinse în dezvoltarea inspirată a sfaturilor pe care Părinții le dau pentru înfrângerea patimilor egoiste și dobândirea virtuților, de regulă sub îndrumarea unui duhovnic. Dar de aici nu trebuie trasă concluzia că în Ortodoxie terapia se reduce la factorul uman și la ceea ce crede sau face acesta în cadrul procesului terapeutic. Din perspectiva spiritualității ortodoxe, remarcă Hierotheos Vlachos, terapia presupune o legătură cu Dumnezeu, mijlocită de energiile Sale necreate.Vindecarea sufletului nu poate avea loc decât în atmosferă Duhului Sfânt: „De aceea și terapia sufletului este în realitate dobândirea și în același timp rodul Sfântului Duh”. Putem remarca, așadar, ca scopul, dar și finalitatea psihoterapiei ortodoxe este realizarea unei continue relații cu Dumnezeu, iar persistența sufletului în această relație înseamnă persistență în starea lui firească de sănătate. În consecință, se poate înțelege, că „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor și a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuiește spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovnicești a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al Tradiției înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieții duhovnicești se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat”. Așadar, în starea de îndumnezeire omul nu se mai preocupa de patimi, ci lasă loc bucuriei și nesfârșitei comuniuni cu Dumnezeu. Aceasta este viața veșnică în sânul Împărăției lui Dumnezeu. școala logoterapiei, așa cum am amintit mai sus, este prezentată de mitropolitul Navpaktos-ului în prima parte a cărții de față. Din multitudinea de curente terapeutice pe care autorul le-a cercetat, logoterapia reprezintă o alegere motivată calitativ. Hierotheos Vlachos a observat în logoterapie o formă terapeutică care, prin unele caracteristici specifice, s-ar apropia într-o anumită măsură de viziunea teologică și duhovnicească a Sfinților Părinți ai Bisericii. Esența logoterapiei constă în încercarea de a găsi un sens real al vieții, care totodată este unic și personal, specific fiecărui individ în parte. Conform logoterapiei, putem descoperi un sens în viață în trei moduri: prin crearea unui lucru sau prin realizarea unei munci, printr-o întâlnire cu altă persoană, adică prin iubire, și prin atitudinea pe care o avem în fața suferinței inevitabile. Așadar, în viață toate energiile trebuie canalizate spre împlinirea sensului, fapt care are darul de a-l scoate pe pacient din „vidul existential”, boala specifică lumii moderne, în care domină starea de gol, de neputință, lipsa de motivație pentru orice lucru etc. Dar și reciproca poate fi valabilă, adică tocmai datorită absenței unui astfel de sens viața individului se prăbușește în vidul existențial. Din acest punct de vedere logoterapia își propune să-l proiecteze pe individ oarecum în viitor, că, prin preocuparea de sensul propriei vieți, să scape de cercurile vicioase ale nevrozelor, care-l închid pe bolnav într-o autocentrare egotică. Logoterapia are de asemenea în vedere găsirea unui sens în diferite situații sau evenimente imprevizibile ale vieții, dar mai cu seamă în suferință. Aceasta pentru că suferința încetează a mai fi suferință în momentul în care omul îi descoperă un sens, cum ar fi de pildă sensul purificării sau al sacrificiului. Poate că aportul cel mai important al logoterapiei, în calitate de știință terapeutică, este afirmarea necesității unui suprasens în viața omului. Această teză provine cu siguranță din observarea caracterului limitat al lumii și al tuturor sensurilor care se leagă de ea. Dar această finitudine a sensurilor lumii intră în contradicție cu dorința omului de a poseda „ceva” nelimitat sau setea de a se împărtăși de o realitate inepuizabilă, fără sfârșit. Acest fapt ar putea dovedi o existență care depășește capacitățile noastre intelectuale limitate și căreia îi stă în putere să ne ofere un sens veșnic. Logoterapia însă nu numește în nici un fel acest sens ultim al vieții. Probabil că acest lucru este lăsat în sarcina unei alte „știinte”. In final, intuim în structurarea pe care Hierotheos Vlachos a ales-o pentru cartea sa, plasând psihoterapia ortodoxă după prezentarea logoterapiei lui Frankl, o sugestie legată de identitatea suprasensului. Fără să nege efortul logoterapiei în găsirea unui sens vieții, mitropolitul grec subliniază faptul că „tocmai teologia ortodoxă oferă cel mai mare sens, care este îndumnezeirea, comuniunea și unitatea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, se vede marea valoare și semnificație a tradiției neptice, a așa-numitei psihoterapii ortodoxe în epoca contemporană”.