Jurnalul Annei Frank

Jurnalul Annei Frank. 12 iunie 1942 – 1 august 1944 Povestea tragică a Annei Frank e bine cunoscută. Împreună cu familia ei și alți cunoscuți evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în așa-numita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, în Amsterdamul ocupat de germani.
Citește tot rezumatul cărții Jurnalul Annei Frank... Avea 13 ani când a intrat în Anexa. A ținut aici un jurnal (început anterior, în 12 iunie 1942), devenind la un moment dat conștientă că el va reprezenta un document important după ce războiul se va sfârși. În 4 august 1944, așadar nu mult după debarcarea Aliaților în Normandia, când finalul recluziunii părea foarte aproape, Anne și ceilalți șapte locatari ai Anexei sunt arestați și mai târziu deportați cu ultimul transport spre Auschwitz. Cu excepția lui Otto Frank, toți vor muri. Anne și sora ei se sting de tifos la Bergen-Belsen în februarie sau martie 1945. Eliberat din lagărul de la Auschwitz, tatăl Annei va publica și va face cunoscut în toată lumea jurnalul fiicei sale. Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se află Anexa secretă. Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți - Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri. „Era o tânără scriitoare minunată. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei. Parcă ai vedea, la viteza mărită, un film cu un făț care capătă brusc chip și începe să stăpânească lucrurile... dintr-odată, descoperă reflecția, brusc, face portrete, schițe de personaje, și iată lungi întâmplări complicate, povestite atât de frumos, încât par să aibă în spate zeci de ciorne. Și fără intenția otrăvită de-a fi interesantă sau profundă. Este ea însăși... Ardoarea, spiritul care o animă, mereu activ, punând mereu lucrurile în mișcare... E ca o surioară pasională a lui Kafka, este fetița lui pierdută.“ (Philip ROTH, The Ghost Writer) Fragment din jurnal: "VINERI, 20 NOIEMBRIE 1942 Dragă Kitty, Nu știm prea bine ce atitudine să adoptăm. Până acum n-au ajuns la noi prea multe vești despre evrei și am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna dispoziție. Uneori, atunci când lui Miep i-a mai scăpat câte ceva despre soarta vreuneia dintre cunoștințele noastre, mamă sau doamna Van Daan au izbucnit de fiecare dată în plâns, astfel încât Miep a socotit de cuviință să nu mai povestească nimic. Dussel a fost însă asaltat imediat cu întrebări, iar întâmplările povestite de el erau așa de înfiorătoare și barbare, încât nu puteau să ne intre pe o ureche și să iasă pe alta. Totuși, după ce efectul acestor vești se va mai estompa, vom face din nou glume și ne vom tachina. Nu ne ajutăm nici pe noi și nici pe cei de-afară dacă vom continua să fim așa de abătuți că acum, și ce rost are să facem din Anexa o Anexă melancolică? Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalți, la cei care au plecat. Și dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită și-mi zic în sinea mea că este o rușine fiu așa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă și ea. La toată tristețea se adaugă și altceva, de natură personală, ceva ce pare neglijabil pe lângă nenorocirile despre care tocmai am povestit. Totuși nu mă pot abține să nu-ți spun că în ultima vreme mă simt tare singură. În jurul meu e un gol mult prea mare. Mai demult nu m-am gândit niciodată la asta, mintea mi-era ocupată doar de micile mele plăceri și de prietene. Acum mă gândesc ori la lucruri triste, ori la mine însămi. Și în cele din urmă am ajuns la convingerea că tata, oricât ar fi el de drăguț, nu poate ține întru totul locul întregii mele lumi de altădată. În sentimentele mele, mamă și Margot nu mai contează de mult. Dar la ce bun să te plictisesc cu asemenea prostii? Sunt îngrozitor de nerecunoscătoare, știu asta, dar de multe ori m-apucă amețeala când se sparg prea multe oale în capul meu și, pe deasupra, trebuie să mă gândesc și la toate celelalte necazuri! A ta, Anne SÂMBĂTĂ, 28 NOIEMBRIE 1942 Dragă Kitty, Am consumat prea multă lumină și ne-am depășit rația de electricitate. În consecință: cumpătare extremă și amenințarea cu decuplarea. Paisprezece zile fără lumină, plăcut, nu? Dar, cine știe, poate că se găsește o rezolvare! Începând cu ora patru ori patru și jumătate, este prea întuneric pentru citit. Ne omorâm timpul cu tot felul de prostii. Ghicitori, gimnastică pe întuneric, conversație în engleză sau franceză, discuții critice despre cărți — după o vreme însă, toate astea ajung să ne plictisească.[...] "