Mic tratat de viata interioara

Nu a fost opțiunea noastră să venim pe lume, dar este obligatoriu să învățăm să trăim, așa cum învățăm să cântăm la pian, să gătim, să sculptam în lemn sau în piatră.
Citește tot rezumatul cărții Mic tratat de viata interioara... Acest rol ii revine educației. Însă aceasta se preocupă din ce în ce mai puțin de transmiterea unei științe a regulilor vieții, în beneficiul unei științe a formării deprinderilor. Ea urmărește să ne permită să facem față mai mult provocărilor exterioare ale existenței decât celor interioare: • Cum să fim împăcați cu noi și cu ceilalți? • Cum să reacționăm în fața suferinței? • Cum să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne rezolvăm propriile contradicții? • Cum să dobândim o libertate interioară reală? • Cum să iubim? • Cum să ajungem, în cele din urmă, la fericirea adevărată și durabilă?     Fragment din volum:     "Printre alți învățați, Buddha și Socrate au repetat mereu acest adevăr: ignoranță este cauza tuturor relelor. Cum putem să ne construim viața fără cunoaștere și fără discernământ?     Suntem chemați mereu să distingem, la diferite niveluri, binele de rău, adevărul de fals, dreptul de nedrept, pozitivul de negativ. La un stadiu elementar, de altfel mai bine dezvoltat la animale decât la oameni, discernământul este instinctiv: un animal „știe" dinainte ce e bun și ce e rău pentru supraviețuirea sa și a speciei sale. Și noi dispunem de acest instinct animalic, chiar dacă, datorită educației și socializării, ne îndoim uneori de el, ne încăpățânăm să urmăm un drum sau să frecventăm indivizi de care „instinctul nostru primitiv" încercase să ne îndepărteze. E adevărat că unele persoane au o inteligență instinctivă deosebit de puternică, dar acest instinct nu este suficient pentru desfășurarea umane în deplină sa umanitate. Rațiunea — această facultate de a gândi, de a culege date și de a le combina în cunoștințe, de a le analiza din mai multe unghiuri înainte de a lua o hotărâre — este aceea care ne desăvârșește. Este ceea ce eu numesc capacitatea noastră de discernământ gândit, care, spre deosebire de discernământul instinctiv, nu este înnăscută, ci se dobândește prin experiențe și prin cunoaștere. A învăța să discernem — unul din lucrurile cele mai importante pe care le avem de făcut în viață — necesită o știință, o conștiință, o, reflecție personală. Acesta este chiar scopul filosofiei, care, din punct de vedere etimologic, înseamnă „iubire de înțelepciune", despre care putem spune că este căutarea adevărului. Căutarea de cunoștințe nu este primordială pentru supraviețuire — cunoaștem toți persoane care se cramponează de idei false, de prejudecăți, de idei apriorice, care își satisfac totuși corect nevoile cele mai sumare ale existenței —, dar îi este indispensabilă celui care vrea să ducă o existență autentic umană, încercând să se ridice deasupra simplei animalități, în căutarea frumuseții, dreptății, adevărului și binelui. Așa cum subliniază filosoful german Hegel, această căutare de cunoștințe este în același timp o căutare a libertății: „Ignorantul nu este liber, căci în fața lui se află o lume străină, un dincolo și un afară de care depinde, fără să fi făcut din această lume străină o lume pentru el însuși și fără să se regăsească în ea astfel la sine însuși, ca în ceea ce este al său. Începând cu treapta cea mai de jos până la gradul cel mai înalt de cunoaștere filozofică, impulsul dorinței de a ști, de a cunoaște nu provine decât din năzuința de a suprima amintitul raport de nelibertate și de a-și însuși lumea în reprezentare și gândire".     Marele paradox al cunoașterii filosofice, care constituie punctul ei de pornire, este acela că trebuie să începem prin a uita lucrurile învățate. Trebuie să ne îndoim de toate certitudinile dobândite fără reflecție critică personală prin intermediul educației familiale, al religiei, al societății. Căci, dacă anumite adevăruri sunt transmise astfel, același lucru se întâmplă cu erorile și prejudecățile. Fiecare epocă, fiecare țară, fiecare cultură, fiecare familie își transmite lotul de viziuni limitate sau eronate despre realitate. Așadar, recunoașterea propriei ignorante se află chiar la baza căutării înțelepciunii. Socrate a spus-o foarte bine; știu un singur lucru, că nu știu nimic, repetă el până la sațietate, destabilizându-și astfel interlocutorii și obligându-i să-și pună la îndoială propriile certitudini.”