Pentru un ideal comun

Pentru un ideal comun CĂlin Georgescu Bibliografia momentului de răscruce în care se află România : starea de fapt, programe, strategii, dileme, contexte vechi și noi În toamna lui 2010, românii lucizi pricepuseră deja că țara lor s-a dus de râpă și perspectivele s-au închis pentru multă vreme.
Citește tot rezumatul cărții Pentru un ideal comun... Multe soiuri de crize se împletiseră pe un corp oricum foarte șubred, care nu mai producea decât măsuri polițienești sau de jupuire și propaganda mincinoasă în megafoane, iar « soluția » guvernării programa sărăcie, îndatorare, demolarea statului. Sfidând Europa și democrația, îndemnând populația să plece în lume la munca unde-o vedea cu ochii, tăind voios toate sursele de venit cu o mână, în timp ce ocrotea cu cealaltă un imens evantai de fraude și evaziuni, abuzuri și rețele de crima organizată, « clasa conducătoare » arată implicit că românii ar face bine să-și ia gândul de la ceea ce fusese cândva « moșia » lor. Rezolvase ea și « râul », și « ramul », vândute confidențial. « Neamul » nu mai avea căutare, adică redevenise « tolerat », în curs de a se transforma în « sclav » de la bunic la strănepot. Pe un asemenea fundal depresiv, nu e de mirare că am tresărit cînd, la Biblioteca Academiei, o voce surprinzător de sportivă a spus : « Dar România nu este aceasta ! » Vorbea despre români care știu și pot să facă altceva decât ceea ce vedeam cu toții, dar și despre un alt « management » al resurselor. Ba chiar evocă un « ideal comun » ! Vorbe mari, din care nu mai auzisem de mult, dar care – lucru ciudat – se inserau într-o serie de reflecții raționale, pe temeiuri făcute plauzibile de experiența noastră directă de-a lungul deceniilor. Acum, în 2012, transcriptul acelei luări de cuvânt e la fel de șocant :   « Cea mai mare dauna adusă societății românești actuale, acum când politicul a ajuns la un rang total nemeritat, este deprofesionalizarea ei. Consider ferm ca o societate se îmbogățește prin profesionalism, și nu prin incompetență. Rolul civilizației este să formeze profesioniști și, atâta timp cât societatea nu beneficiază de ei sau îi are, dar nu le dă mijloace de manifestare, lucrurile desigur că nu iau direcția pe care ne-am dori-o cu toții. De aceea cred că mesajul pe care l-am lansat de cel puțin doi ani de zile – reprofesionalizarea României – este, probabil, cheia de succes a unei țări în derivă, care se află în faliment și trăiește pe datorie, așa cum este România ultimilor douăzeci de ani. Dar România nu este aceasta. Pentru că a dovedit cu prisosință că a avut oameni remarcabili, care au dat civilizației realizări importante. România are și acum oameni foarte bine pregătiți și bine intenționați, dar care nu sunt lăsați să se manifeste, să dea rezultate pe piața muncii. [...] Să nu-i uităm nici pe oamenii care dinamizează economia din țările unde se află, în loc să o facă în România. Trebuie doar să le oferim mijlocul de manifestare. Să luăm doar un exemplu : la NASA, a doua limbă este română și, din 3 500 de angajați, 300 sunt români [...], pe lângă cei 10 000 de profesori universitari români care sunt în întreaga lume, în marile centre universitare. Consider că România este a celor care trăiesc constant viitorul ei și care, cu puțină șansă și cu o coagulare pentru un ideal comun, pot genera ceea ce am visat cu toții de o viață.  [...] Planul Marshall, intrat în vestul Europei în 1945, a creat industria pe care o cunoaștem și la care chiar tânjim, însă a avut și un impact negativ asupra viitorului Europei : faptul că sistemele economice, la ora actuală, nu se mai pot baza decât exclusiv pe capitalul natural pe care îl are o țară. Cheia jocului constă în prezent, în economia lumii, în a consuma cât mai puține resurse pentru a obține produse cu valoare adăugată mare [...]. Cine are acest lucru va avea viitorul, dincolo de pace. Din punctul meu de vedere, cel mai important proiect pe care România ar putea să-l aibă privește cei 25 cm de sol fertil de deasupra pământului. Proiect racordat la investiția complet neglijată în ultimii douăzeci de ani : investiția în om. » Călin Georgescu le răspundea atunci unor curioși educați la finele prezentării unei cărți despre un alt mod de a vedea și a trăi pe o planetă în suferință, uzată și abuzată de lăcomii iresponsabile, nu fără ecou în context românesc. Ne-a interesat pe loc  reprofesionalizarea », pe care spunea ca o slujea de doi ani, și am aflat apoi mai multe despre îndelungul efort paralel, la care contribuiseră o mulțime de specialiști din diverse domenii, de a construi structuri, strategii, programe, de a asocia bunăvoințe și schițe de proiecte, toate concepute ca alternativă la dezastrul programat în care ne aflăm. Deși nimeni nu se grăbea să-i facă văd « alternativei », Călin Georgescu a continuat s-o explice și s-o promoveze în texte proprii și în interviuri (volumul de față cuprinde numeroase citate, inserate în text cu o tipografie aparte), în studii ample sau în analize de moment. Energia, competența și credința investite într-un asemenea demers merită să fie onorate și, în orice caz, măcar cunoscute și înțelese. De cine ? ar întreba un curios educat dintre cei care puneau întrebări la Biblioteca Academiei în urmă cu doi ani. Există, am zice, cel puțin trei categorii de cititori interesați de astfel de pagini : cei care, refuzând să admită fiasco-ul țării, se informează despre starea ei dintre 2008 și 2012, și se inspiră din temele unei alternative posibile, viabile, dar niciodată înfăptuite ; cei care studiază fosta Românie ca pe o Atlantida și se întreabă cum de nu s-au găsit minți și forțe care să o salveze de la scufundare atunci când acțiunea ar mai fi fost încă utilă, bucuroși totuși să descopere că s-au înșelat ; cei care habar n-au avut că, dincolo de demagogia și manipulările mediatice menite să-i convingă că fac parte dintr-o națiune de clovni, proști și neputincioși, mulți conaționali de-ai lor aveau mintea clară și își purtau încă țara în inimă, lucrând pentru ea până acolo unde li s-a îngăduit. Astfel, vor putea găsi cu toții în acest volum : ■ o radiografie a evoluțiilor din România anilor 2007-2011 (« Pe unde ne mai aflam acum », pp. 15-46) ■ mărturii despre soluțiile propuse de profesioniști pentru o mai bună guvernare și despre disponibilitatea lor de a contribui la punerea în aplicare a măsurilor în cadrul unei guvernări competențe (« Au existat soluții : o cale de urmat, un guvernul tehnocrat, o alianță a profesioniștilor », pp. 47-59) ■ cele două teme majore care stau deopotrivă în fața oricărei viitoare conduceri a țării și în cuprinsul oricărei cercetări istoriografice : educația și mediul (« Oamenii și mediul – cele două artere ale țării », pp. 61-110) ■ puncte de vedere despre statul responsabil, economia civică și distributismul aplicat la contextul românesc (« Gânduri pentru reeducarea statului », pp. 111-123) ■ o cercetare asupra tinerilor țării și a perspectivelor lor (« Raport despre și pentru tineri », pp. 125-174) ■ povestea construirii unei strategii naționale de dezvoltare durabilă, pe care toate forurile au aprobat-o și pe care nimeni n-a implementat-o (« A fost odată Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) », pp. 175-200) ■ în sfârșit, reluată aici, « O altă istorie a țării – vedere economică și profesională », pentru a nu pierde din vedere trecutul pe care s-a clădit actualitatea (de la începuturi până în 2006) (pp. 201-289) La ce folosește cartea de față ? Poate fi o agendă, un memento, o arhivă. Seamănă și cu un documentar, și cu un reportaj dintr-un teritoriu nou, deși nu tocmai necunoscut. Aduce, firește, și cu dosarul care pregătește un rechizitoriu. Dar nu acel succint act produs pentru un tribunal ce se exercită azi, ci documentația serioasă pe care o va consulta Istoria atunci când va începe să cerceteze « cazul românesc ». Căci e imposibil ca Ea să nu se întrebe în veci de veci cum de s-a ajuns ca o « gură de rai » să-și risipească fiii și puterile, bunurile și angajamentele, prezentul și viitorul, după ce reușise cu atâta chin să-și treacă ADN-ul prin seculi. și-apoi unde au fost în acel timp de cumpăna faimoasele « elite » ale țării ? și, în concluzie : cine le-a pus piedica ? Dacă noi nu știm să răspundem la asemenea întrebări răspicate, e sigur că Istoria, după o mătură chibzuință, va găsi ceva de spus. Va afla și vinovați, va redacta și sentințe. Deocamdată, bun venit în fosta Românie posibilă !                                       Editorii                           Carti-eveniment