Chipul nemuritor al lui Dumnezeu

Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“ destăinuie cititorului specificul teologiei părintelui Dumitru Stăniloae, care este unul filocalic. Relația omului cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și prezența chipului nemuritor al Lui în om se împletesc în mod natural cu teologia Sfinților Părinți, căreia părintele Stăniloae îi este fidel.
Citește tot rezumatul cărții Chipul nemuritor al lui Dumnezeu... Lucrarea, publicată pentru prima dată în 1987, este în strânsă relație cu volumul „Iisus Hristos sau Restaurarea omului“, publicat în 1943.   În prima parte a cărții autorul vorbește despre caracteristicile generale ale omului ca ființă nemuritoare și despre relația sa cu semenii și cu Creatorul său. Omul rămâne nemuritor atâta vreme cât este însetat de cunoaștere, până când se afla într-o conștiință a legăturii cu Dumnezeu Cel infinit. Omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu cel personal și nu poate să-L cunoască decât dacă se află în relație iubitoare cu El. Numai iubind pe Dumnezeu și fiind iubit de Acesta omul înaintează în viață spirituală.   Este tratată învățătura dezvoltată de Sfântul Grigorie de Nyssa referitoare la epectaze. Omul e nemuritor deoarece tinde să cuprindă infinitul. Însă nu poate cuprinde niciodată infinitul, deoarece mereu dă de o margine peste care vrea să treacă. Omul trăiește paradoxul: mereu se află lângă o margine, dar mereu are în sine puterea de a continua să trăiască, oarecum trecând peste fiecare nouă margine pentru a da de o alta. Marginea peste care a trecut omul fiind despărțit de Dumnezeu este una iluzorie. Trecerea lui pare viață, dar ea e moarte sufletească eternă, ca trăire neîncetată lângă margine. În continuare, părintele Dumitru Stăniloae dezvoltă învățătură referitoare la componentele contrastante ale firii umane, dintre care vom aminti: omul este o persoană unitară, dar în același timp nespus de complexă. Unitatea persoanei umane și în același timp complexitatea să se arată în faptul că un sine unitar se manifestă într-o multiplicitate nesfârșită de gânduri, simțiri, acte, prin care vrea să ajungă la exprimarea sa integrală, dar niciodată nu ajunge la capăt. Omul participă la infinit, dar nu este infinitul. Omul este creatură a lui Dumnezeu și participă la viața lui Dumnezeu, dar nu la ființa Lui. Omul nu face parte din ființa lui Dumnezeu, dar nici nu e separat de ea.   În continuare sunt tratate aspecte privind responsabilitatea omului care îl face transparent pe Dumnezeu și raportul între eu, tu și el și transparenta Sfintei Treimi în acest raport de cunoaștere reciprocă. Nu se poate vorbi de responsabilitate fără să fie libertate. Dacă omul n-ar fi liber, n-ar fi responsabil. La baza împlinirii responsabilității stă, de fapt, iubirea.   În partea a doua a lucrării, părintele Stăniloae vorbește „despre Sfânta Treime ca plinătate a existenței și cauza a existenței temporale, prin creație, și a mișcării ei spre Sine, despre creația lumii din nimic, în timp, având permanent în prim plan chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca reunificator al creației în El pentru veci“, după cum arată Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Cuvântul-înainte al cărții.