Talismanul etrusc

    O Europă sfâșiată de luptă dintre Biserică și puterea laică.     Un Papa care a marcat creștinismul occidental pentru două decenii contra unui împărat reformator, care a încurajat ascensiunea burgheziei.
Citește tot rezumatul cărții Talismanul etrusc...     O Italie sfâșiată de conflictele dintre orașe, de luptă dintre ghibelini și guelfi.     În acest spațiu mistuit de războaie și pustiit de molime, se dezvăluie misterioșii cavaleri ai timpului. Prin moștenirea ce o poartă, prin tainele numai de ei știute, rămân printre noi și astăzi, încercând să salveze omenirea.     Anul 2014 celebrează jubileul de 700 de ani al încoronării lui Ludovic al lV-lea. Culorile blazonului său dăinuie și acum în însemnele Bavariei.     ALESSANDRO BAUSSMERTH, profesor universitar, este și un experimentator, un om de știință. Îi place să se joace cu creația. Viața și moartea îl fascinează. Alege mereu calea cea mai aspră. Bucuriile și greutățile vieții de lup singuratic îl însoțesc pretutindeni. Cei în vârstă îl privesc cu uimire, în timp ce tinerii îl ascultă atenți. Narațiunea pe care o compune caută să fie deosebită, să nu semene cu cele auzite. Discipolii îi cer să scrie. Același lucru îl sfătuiesc și cei doi magisteri care i-au îndrumat pașii în lumea semnelor ascunse. Nimic nu este întâmplător...       Fragment:        „Ascunsă în cămăruța ei, tânără cu ochii verzi strângea la piept talismanul. Stătea de ceasuri întregi ghemuită în patul tare. Aruncase pernele cele moi. Nu mai voia să aibă nicio legătură cu viața ei din trecut.     Era speriată de tot ceea ce se întâmplase. Raza de lumină ce apăruse în lumea ei dispăruse brusc. Rătăcea din nou în beznă.     Simți între degete o căldură slabă. Părea un pui de găină ce tocmai ieșise din găoace. Deschise ușor palma. Talismanul vânat părea că aruncă o lumină albastră. Stăpânea camera și tot ceea ce o înconjura. Privi vrăjită semnele ce-l acopereau. Un munte domină pământul.     Încet, liniștea o cuprinse din nou.     Închise ochii. Amintirile reveneau tot mai vii. Stătea în brațele mamei și se juca cu mărgelele de pe gîtul alb ce mirosea a lapte. Deodată, în palma mamei apăru o piatră albă cu o margine întunecată. Cineva desenase chipul unui bărbat frumos cu părul ondulat. În mână ținea un obiect ciudat... semăna cu talismanul.     Se smulse din pled și începu să caute în cutia cu podoabe pe care o ținea ascunsă sub podea.     Cameea albă străluci în întuneric. Aprinse o lumânare și o privi cu atenție.        ***        - Acuzat, ridică-te! Erwin Ostermann, recunoști că ai practicat vrăjitoria?     Medicul cu mâinile în lanțuri se ridică fără ezitare. Privea în jur, spre fetele încruntate ale orășenilor care așteptau judecata. Era un spectacol în care el juca rolul principal. Gândurile îi plecară în trecut. De câte ori se repetase acest ritual...     - Sunt medic, și nu vrăjitor.     - Răspunde la întrebare!     De când se pronunțase condamnarea părintelui Mancini, părea că fiecare a fost mușcat de un animal turbat.     - Ca să mă justific ar fi nevoie de un coleg de breaslă. Cunoștințele de drept nu se aseamănă cu cele ale medicinei.” Citește mai puțin...