Ca și cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români și se comentă, cu pertinență, o creație literară născută în vremuri de represiune.
Căci pe atunci, în țară, cenzura nu doar mutilă producția scriitorului, ci și distorsiona ideologic judecata criticului literar. Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puțini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum știm, o întreagă țară. „Noi toți am ascultat-o cu sfințenie, vreme de treizeci de ani, de două ori pe săptămână, comentând cărți și evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legenda vie. [...] Cine dintre noi n-a simțit asta? și, apoi, cine n-a dorit să-și confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de ea?“ (Nicolae MANOLESCU, Istoria critică a literaturii române)
